Circulația haotică și nebună a străzii pe care locuiesc, ca și poluarea sufocantă a orașului, m-au alungat într-o zi de acasă și m-am refugiat într-un parc din apropiere. Aerul proaspăt și cromatica fascinantă a vegetației m-au liniștit. M-am așezat pe o bancă mai retrasă, am închis ochii și am început să fac exerciții de respirație. După câteva minute bune de înghițit oxigen, înviorată și mult mai bine dispusă, am deschis ochii spre lumea din preajma mea. Pe alee venea agale o pisicuță colorată în alb și portocaliu. Apropiindu-se, am avut surpriza s-o văd dându-mi curioasă târcoale, apoi, dintr-un salt, a fost lângă mine pe bancă, iar de pe bancă direct în brațe, de parcă tocmai urma să ne întâlnim. Nu prea știam ce să cred, dar am avut răbdarea să aștept ce urmează, iar ce-a urmat mi s-a părut ceva ireal. Pisica a început să se frece de mine, să se unduiască, ridicând din când în când căpșorul, pentru a mă privi drept în ochi. Mă ațintea cu ochii ei oblici și verzi, de parcă ar fi vrut să-mi intre direct în suflet, apoi a început să-mi lingă mâinile, îmbrăcămintea și brusc m-a lins și pe față.
Uimirea mea creștea, pe măsură ce afecțiunea ei devenea aproape umană. Impresionată, am început s-o mângâi și eu, vorbindu-i în șoaptă, spunându-i că o iubesc. O îndrăgisem subit. Eram sigură că va merge cu mine acasă și în mintea mea îi găsisem deja un cotlon doar al ei, și-un loc în pat, la picioarele mele. Dar după ce mi s-a tolănit bine în brațe, după ce s-a răsucit alintată pe toate părțile, frumusețea aceea de pisică, cu blana la fel de portocalie ca frunzele de pe copaci, s-a ridicat brusc, mi-a dat o sărutare pe față, lipindu-și botișorul de obrazul meu, după care a sărit de pe bancă, continuându-și plimbarea agale, pe aleea parcului.
Am strigat-o: „Pisule, pisule, întoarce-te înapoi!”, dar chemarea mea a lăsat-o rece… Mergea indiferentă, cu coada înălțată ca un catarg. Nu s-a oprit, n-a întors capul, n-a scos niciun mieunat de „la revedere”. De fapt, nu-i auzisem glasul deloc. Demonstrația ei de afecțiune se petrecuse mutește. Pisica din parc m-a pus, pur și simplu, pe gânduri. Scena ei de tandrețe n-avea niciun corespondent în ce știam până atunci despre animale. De ce venise la mine? Ce voise să-mi dovedească prin gesturile ei atât de afectuoase? Că avea sentimente? Că tânjea, și ea, după tandrețe și mângâieri? Am rămas cu întrebările în minte, în timp ce blana ei luminoasă a dispărut după un gard. Îmi lăsase, totuși, o consolare: dintre toți cei prezenți pe alee, ea mă alesese pe mine, ca să-i primesc, cu dragoste și căldură, dorința de alint și răsfăț.
EUGENIA A. – București
Romanian