Formula AS pe urme vechi românești – În Turcia, pe urmele vlahilor
Înainte ca țara noastră să fie botezată România, după Unirea Principatelor de la 1859, în Europa au existat mai multe „Romanii”. Ele figurează pe hărțile medievale păstrate în muzee. Una dintre cele mai mari Romanii se află pe o hartă a Turciei de la 1500, marcată distinct cu litere mari. În Turcia am descoperit o astfel de hartă, pe peretele unui muzeu: Muzeul de istorie din Edirne. Pentru a clarifica acest mister al istoriei, am stat de vorbă cu directorul instituției, domnul Sahan Kîrcin. Ce știe el despre „Romania” existentă în Turcia?
„România” din Turcia
– Domnule director, am văzut în muzeul dumneavoastră o hartă de la 1500, pe care apare numele de Romania, deși la noi această denumire oficială a apărut abia după 1848, cu prilejul Unirii Principatelor. Cum se explică acest lucru?
– Într-adevăr, pe harta la care faceți referire apare o bună parte din Bulgaria și Turcia de astăzi, până la Istanbul, pe un teritoriu numit Romania. Asta, pentru că cei dintâi locuitori pe aceste teritorii nu au fost alții decât tracii, același neam cu dacii de peste Dunăre, doar că erau triburi diferite. Muzeul nostru se mândrește cel mai mult cu vechile morminte tracice, dintre care unul adus și expus chiar în fața clădirii, așa-numitele „dolmene”. Aceste morminte se numeau în limba tracă kapaklikaya, în traducere „piatră cu capac”, și sunt o dovadă că populația care a locuit aici, înainte de venirea otomanilor, era foarte veche, chiar dinaintea neoliticului. După cum spunea Herodot, tracii și dacii, care erau cei mai numeroși după inzi, dacă erau uniți, ar fi fost un mare imperiu. Le-a lipsit însă această dorință. Și asta se pare că i-a pierdut… Transformați în Romanii, prin amestecarea cu romanii, au fost încet-încet asimilați de noile state apărute de-a lungul istoriei. Numele de România este posibil să vină de la marele popor al dacilor și tracilor, amestecat cu romanii, indiferent unde se afla acesta pe teritoriul Europei.
„Romanii și otomanii au preluat moștenirea tracilor”
– Aveți în muzeu mai multe spații dedicate tracilor. Cât de importantă este moștenirea lor în această parte a Turciei?
– Cel puțin aici, în regiunea Edirne, din Turcia de astăzi, este o moștenire foarte importantă care, iată, ne leagă cultural și istoric de țara dumneavoastră. În regiunea Edirne s-au găsit așezări tracice ce datau de la 500 înainte de Hristos, continuând de fapt o viețuire ce începe înainte de neolitic. Orașul Edirne a fost înființat de traci, numindu-se inițial Uscudama, apoi Orestias pe vremea marelui imperiu trac al odrisianilor, ce se întindea, la un moment dat, de la Marea Egee până la Dunăre. Abia în vremea romanilor și-a luat numele de Adrianopole, ca să devină ulterior Edirne. Legăturile comerciale, militare și migraționiste cu țările dimprejur au fost inițiate de traci. Deci, aș spune că pe moștenirea tracilor au venit și au construit romanii și ulterior otomanii.
– Ce îi făcea pe traci atât de speciali? Ce fel de oameni erau?
– În primul rând, erau niște războinici extraordinari, exact ca și dacii. Și tot ca dacii, erau maeștri fierari, nimeni nu îi întrecea la extragerea și prelucrarea fierului. Erau și buni agricultori, oile fiind una dintre bogățiile și preocupările lor de bază. Ca idee, noi avem în muzeu un loc special dedicat lui Spartacus, celebrul gladiator și revoluționar, care era… trac! Mulți dintre gladiatorii Imperiului Roman erau traci, geți sau daci, tocmai pentru că erau războinici extraordinari. Au fost puternici până la cucerirea lor de către Alexandru Machedon, având la un moment dat și monedă proprie. Cât despre oierit, această tradiție s-a păstrat și s-a transmis până astăzi.
„Ullah Millet”
– Am venit în Turcia pe urmele urmașilor tracilor și ai dacilor, vlahii (ulahi în turcă), ei fiind cei ce au dus mai departe tradiția pastorală. Ce se știe despre ei în Turcia?
– Din păcate, eu nu am o specializare pe această problemă, care de altfel cred că este puțin cunoscută și studiată în Turcia. Totuși, ce pot să vă spun este că știu de Ullah Millet, hotărârea dată în 1905 de Sultan, tocmai ca vlahii ajunși sub Imperiul Otoman să își poată folosi limba atât în viața de zi cu zi, cât și în credința lor. Ceea ce înseamnă că erau foarte importanți la acea vreme. De multe ori, vlahii de care vorbiți, circulând foarte mult cu oile, au fost numiți după locurile în care se așezau, și de aceea este și greu să îi identificăm și să îi studiem. De exemplu, prin extrapolare, noi le zicem ciobanilor karakacan, un termen ce se aplică, de fapt, în mare măsură, vlahilor (caravlahii). Dar către Marea Marmara, vlahilor li se spune rumei, rumeli sau mubadeleri, din ce știu. Vlahii au fost o populație independentă și puternică, dar și migratoare – umblând mult cu oile, același grup de oameni putea să aibă 4-5 nume, în funcție de zonele prin care treceau.
– Din ceea ce am aflat, o parte dintre acești ciobani, „karakacani”, cum le spuneți dumneavoastră, au ajuns cu oile până dincolo de Marea Marmara, în Anatolia și Capadoccia. Ce știți despre asta?
– Se poate să fie adevărat ceea ce spuneți, dar cel mai bine ar fi să discutați cu cei de la Universitatea „Trakia”, de aici, din Edirne. Din cunoștințele mele, există o minoritate numită valahades care a ajuns până în Anatolia, ei fiind dislocați din Grecia în anul 1923, prin Tratatul de la Laussane. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru că în zona Meglen erau tensiuni foarte mari între populația trecută la religia musulmană și cei rămași la creștinism, s-a luat decizia unui schimb de populație între Turcia și Grecia. Din păcate, chiar și Balcanii de astăzi sunt o zonă plină de tensiuni, tocmai din cauza religiilor diferite și a granițelor mișcătoare de-a lungul istoriei, ce au amestecat foarte mult oamenii și identitățile. Despre valahades…
– Cum credeți că ar putea să fie scoase la lumină aceste găuri negre ale istoriei noastre comune?
– Chiar dacă dumneavoastră, ca reporteri, ați venit cam cu o sută de ani prea târziu ca să mai descoperiți urme concrete ale acestei istorii, pentru cercetători niciodată nu este prea târziu. Cred că o bună cooperare între România și Turcia, pe teme culturale și istorice, ar aduce beneficii mari pentru prietenia dintre țările noastre. De altfel, știm că legăturile noastre culturale sunt foarte puternice, cel puțin în domeniul culinar, nu-i așa, de la sarmale și ciorbă, la baclava și kebap, ca să nu mai amintesc și legăturile lingvistice. Totuși, deși pare aproape imposibil, eu vă doresc succes în descoperirea de vlahi încă vii, pe teritoriul Turciei.
Romanian