• A jucat în „Profu’”, o comedie dramatică care a făcut furori pe ProTV, și s-a alăturat distribuției din „Camera 609”, serialul de pe Antena 1. Slăbiciunea ei cea mai mare rămâne însă scena. Are 25 de ani, îi plac cafeaua și pantofii și e absolut îndrăgostită de actorie •
– Bună dimineața, Daria! Bem cafeaua împreună?
– Bună dimineața! Cum să nu o bem? Sunt chiar în bucătărie și e gata râșnită. Zilele trecute am rămas fără cafea în casă și, în criză fiind, am ajuns să cumpăr dintr-o cafenea. Bine am făcut, fiindcă am luat cafea de prăjitorie, incredibil de bună.
– Ia-ne și pe noi în bucătăria ta!
– V-aș lua, dar până să intrați în bucătărie cred că v-ați împiedica de pantofii din hol și de multele haine care sunt peste tot. La un moment dat, mi-am zis: gata cu shoppingul impulsiv, gata cu cumpărăturile care îți dau puțină serotonină pe moment, iar apoi se strâng acolo nepurtate. Am adunat câteva teancuri și le-am donat la direcția de asistență socială. Dar pantofi tot mai am.
– Ce fel de pantofi porți?
– De toate felurile. Îmi amintesc prima zi de facultate, când toate fetele eram în bocanci, și unii profesori ne mai atrăgeau atenția să avem grijă, să fim mai feminine. Atunci, ne enervau. Dar uitându-mă un pic înapoi, parcă încep să le dau dreptate. E important să nu-ți bați joc de feminitate. Deci da, am și pantofi cu toc.
– Bun, o să trecem și de holul cu pantofi…
– În mod normal, acolo te-ar fi întâmpinat Amadou, cățelușul meu, dar azi nu e acasă. E un chihuahua care, în ciuda caracteristicilor rasei lui, e foarte blând și prietenos. Mi-l doream de foarte mult timp și s-a întâmplat să-l găsesc, într-un târziu, acum aproape doi ani. De atunci, e bucurie în casa mea.
– Pentru următoarea întrebare, așează-te în locul tău preferat din casă. Unde îți place să stai?
– Pe scaunul de la fereastra din bucătărie, de unde se vede foarte frumos cerul și puțină verdeață. Și de unde se aude, din când în când, sirena pompierilor de vizavi.
– Cum ai ajuns tu să faci teatru și film, Daria?
– Îi datorez asta surorii mele gemene. Nu semănăm, că suntem gemene dizigote, ea e tot ce nu sunt eu: blondă, cu ochi verzi și deschisă la piele. Dar la construcția interioară suntem ca două picături de apă. Ea a intrat la liceu la „Gheorghe Lazăr”, în București, eu intrasem la „Vianu”. Dar în liceul ei exista o trupă de teatru fantastică, de care eu auzisem. Pe atunci, exista așa-zisa lege a gemenilor. Dacă unul intra la un alt liceu, avea voie să se transfere. Am ajuns deci la „Lazăr” și de acolo s-au legat toate ușor. Câteodată mi-e dor de entuziasmul pe care îl simțeam în trupa aia, când doar făceam ceva frumos împreună, fără să simțim nicio competiție toxică. Facultatea a început să scoată ce e mai rău din noi.
– La ce te referi?
– Cred că ar ajuta mult ca cineva să le spună studenților: „Stați liniștiți și faceți-vă treaba cât de bine puteți. Ce e al vostru e pus deoparte, nu sunteți în competiție cu nimeni”.
– Dar, într-un fel, sunteți în competiție. Nu e complicat că trebuie să treceți prin atâtea castinguri, că trebuie să faceți față și la multe refuzuri?
– Ba da. Și am înțeles asta pe pielea mea, într-un târziu. În clasa a 11-a, am participat la niște castinguri pentru colaborări cu trupe profesioniste de teatru, la Metropolis și la Teatrul Dramaturgilor Români. Și le-am luat. Apoi a venit facultatea și am început să filmez pentru serialul „Profu’”, de la ProTV. Am continuat imediat cu al doilea sezon. Au trecut anii fără prea mare efort. Și m-am trezit la un moment dat că încep să merg la castinguri și nu se mai leagă nimic. Abia atunci am înțeles că ceea ce trăisem eu nu era normal, era pur și simplu noroc. Un student obișnuit iese la public în anul III. Eu ieșisem deja din clasa a 11-a și ieșisem după ureche. Or, asta uneori poate să-ți aducă deservicii, să te facă să-ți setezi standarde greșite. Sper însă că am depășit etapa aia. Am continuat să muncesc.
– Acum la ce lucrezi?
– Filmăm un scurt metraj în regia lui Octav Chelaru. În rest, voi juca la Sala „Luceafărul” Brainstorm I și Brainstorm II, în regia lui George Lepădatu. Sunt două spectacole la care aș duce oameni de toate vârstele, de la copii la bunici. Sunt extraordinare, te trec de la râs la plâns și înapoi. Și, deși e o sală de 500 de locuri, de fiecare dată când le jucăm, sunt sold out. Le-am jucat și de patru ori în două zile și tot cu casa închisă au fost. Prima poveste e despre relația dintre copii și părinți și despre greșelile unora față de ceilalți, despre influenceri, TikTokeri și alte probleme din prezent. În cea de-a doua, ne întoarcem în trecut, imediat după revoluție, în vremea în care părinții noștri erau adolescenți.
– Daria, care e cea mai importantă lecție pe care ai primit-o de la un actor?
– Cred că e cea din clasa a 11-a, când am jucat în spectacolele domnului Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis, și eram doar un copil speriat, înconjurat de actori profesioniști, care aproape își pierduse încrederea în el. Atunci, Geo Costin m-a făcut să înțeleg cât de importantă e colegialitatea pe scenă, cât de mult contează o îmbrățișare sau niște vorbe de încurajare spuse la momentul potrivit. Iar a doua e mai degrabă o concluzie la care am ajuns în urma experienței: faptul că pe scenă se vede exact cine ești, calitatea ta umană, fiindcă scena scoate și ce e mai bun, și ce e mai rău din tine. Când ești acolo, nu te poți ascunde.
– Ce ai de gând cu dimineața asta? Ai repetiții?
– Nu, azi e mai degrabă o zi de odihnă, în care încerc să mai rezolv o parte din treburile amânate atâta vreme: să fac câteva drumuri, să fac puțin sport, să-mi revăd prietenii. Diseară o să ies la un jam session, iar acum, după ce terminăm de vorbit, o vizitez pe bunica mea, care sigur mă așteaptă cu ceva bun: salată boeuf sau nectar de gutui. Îmi prinde bine un pic de pauză. În ultimele luni, diminețile am fost prinsă cu un proiect educativ, inițiat de o asociație, Povestea Autismului. Am călătorit cu ei prin diverse școli, am interpretat diverse scene, scenarii, tipologii și am discutat cu elevii despre cât de greu se integrează în sistemul școlar un copil cu autism. Acum, că s-a încheiat, nu pot decât să mă bucur. Noi, actorii, nu suntem deloc matinali.
– În fața sărbătorilor care bat la ușă, te mai emoționezi?
– Îmi place atmosfera care se creează în Decembrie, cu orașul împodobit în lumini, vitrinele colorate și colindele care încep să se audă de peste tot. Însă recunosc și că în ultimii doi, trei ani a trebuit parcă să mă străduiesc să mă entuziasmez în legătură cu sărbătoarea asta. Nu mai simt emoția pe care o simțeam în copilărie. Îmi stă mintea la atât de multe lucruri, că nu mai reușesc să mă pun în starea de sărbători. E și foarte multă presiune, o așteptare să fii într-un fel anume. Or, oamenii nu sunt nici mai fericiți, nici mai buni. Norocul meu e că am o familie mare, cu o energie incredibilă. Suntem ca un neam italian gălăgios, iar Crăciunurile noastre durează trei zile și trei nopți. În ei îmi pun speranța, sper ca energia și bucuria lor să mă molipsească. În rest, o să mă găsească Moșul pe undeva și pe mine. Dacă nu, îl găsesc eu pe el!
