Anularea prezidențialelor, în urma deciziei CCR, a generat un haos politic cu grele consecințe pentru stabilitatea țării. Un val de proteste – aparent spontane dar, în fapt, dirijate de grupări partinice interesate – a tulburat sărbătorile de iarnă ale românilor. Decizia CCR a fost, în principiu, corectă, dar instituția supremă a statului nu a comunicat clar, cu dovezi irefutabile, motivațiile pe baza cărora a fost adoptată. Inevitabil, această „neglijență” (accidentală sau voluntară) a alimentat pozițiile susținătorilor teoriilor conspirației și l-a transformat în „erou-martir” pe principalul pretendent la câștigarea prezidențialelor, Călin Georgescu. Susținătorii lui s-au mobilizat (sau au fost mobilizați), cerând „anularea anulării” și reluarea turului secund al prezidențialelor, în care „independentul suveranist” Călin Georgescu se confrunta cu reprezentanta USR-ului, partid antisistem, Elena Lasconi. Toate sondajele efectuate înaintea anulării indicau o victorie relativ lejeră a suveranistului. În acest context, anularea prezidențialelor are în spate temerea clasei politice că victoria lui Călin Georgescu ar fi însemnat schimbarea statutului actual al țării ca membră a comunității europene și a celei mai mari alianțe militare defensive a lumii, NATO. O asemenea eventualitate ar lăsa România la cheremul principalei puteri revizioniste a actualei ordini mondiale, Rusia. Dacă poziția „suveranistului” Călin Georgescu a fost „potențată” de interesele antioccidentale ale Rusiei, atunci ea ar fi trebuit demolată încă dinaintea înscrierii lui în cursa prezidențială. Or, se pare că „serviciile” românești au fost (o spun eufemistic) neglijente, iar instituțiile lor tutelare (președinția și CSAT-ul) cel puțin „oarbe”. Decizia CCR a fost o măsură de ultimă instanță, înainte de a fi prea târziu. Ea a dat însă – în lipsa comunicării clare a dovezilor – o aparență de legitimitate protestelor suveraniste, mai ales că anularea prezidențialelor „la termen” a dus la prelungirea, neprevăzută constituțional, a mandatului președintelui Klaus Werner Iohannis, învinuit acum de toate consecințele nefaste ale funcționarii sistemului politico-administrativ românesc.
Cine este vinovat de această situație? În primul rând, sistemul de administrare a țării, adoptat de partidele care s-au perindat, de peste trei decenii și jumătate, la guvernarea acesteia. El a constat în ocuparea clientelară a instituțiilor statului, cu toate consecințele negative ce decurg de aici. Politizarea acestora a generat o „corupție de sistem”, concretizată în risipa bugetară, favorizarea selectivă a accesului la resurse a unor categorii socio-profesionale (indiferent de performanțele lor), blocarea birocratică (interesată) a programelor de dezvoltare naționale și locale, blocarea absorbției fondurilor europene de dezvoltare etc. Sistemul a dus inevitabil la criza socio-economică în care se zbate actualmente România. Votul popular la ultimele alegeri (parlamentare și prezidențiale) a dezvăluit că, în sfârșit, alegătorul român s-a săturat de „rezultatele” funcționării „sistemului” și este dispus să încerce orice altceva decât menținerea lui în funcțiune. Rezultatele s-au văzut. PSD-ul a pierdut în procente, iar liberalii sunt departe de ce-au fost cândva. Dar se pare că „lecția” votului nu a fost înțeleasă. PSD-ul, PNL-ul și chiar „dezinteresatul” UDMR, au încercat totul pentru menținerea clientelismului ca politică națională. Faptul că, după „planul Hrebenciuc-Stănescu”, PSD-ul a dirijat o parte a voturilor sale spre George Simion, liderul AUR (cu intenția de a-l „împinge” într-o finală prezidențială cu Marcel Ciolacu, șeful său), sau finanțarea indirectă de către PNL a campaniei lui Călin Georgescu (cu scopul de a-l stopa pe George Simion de la finală în favoarea lui Nicolae Ciucă, propriul său candidat) a fost revelator pentru modul în care aceste grupări privesc electoratul ce le susține. Chiar și ideea desemnării unui candidat comun pentru prezidențialele ce se vor repeta, indică aspirația lor pentru menținerea „sistemului”. Știind că alegătorii resping candidații desemnați din rândurile lor, PSD-ul și PNL-ul s-au orientat spre „personalități” care să pară „detașate” în raport cu politicile lor la guvernare, dar în acord cu „sistemul”. Crin Antonescu, familiar cu funcționarea acestuia, oportunistul Victor Ponta sau vreun „academic” dispus să fie „discret” în raport cu interesele lor, par a fi posibilele nominalizări convenabile. Până la desemnarea unuia dintre acești aspiranți, fiind la guvernare, PSD-ul și PNL-ul sunt dispuse să amâne cât se poate de mult data alegerilor. Prețul este însă menținerea haosului politic, cu consecințele lui grave pentru calitatea și siguranța vieții cetățenilor.
