Ciobanii sunt un soi de extratereștri
– În precedentul interviu acordat revistei noastre, în urmă cu 12 ani, povesteai despre materializarea, printr-un album și o expoziție itinerantă, a proiectului tău de lungă durată, „Ultima transhumanță”. Ai pus punct incursiunii tale în lumea oieritului, este un capitol închis pentru tine?
– Capitolul acesta se va încheia pentru mine când voi muri. Până atunci, chiar dacă poate doar în mintea mea, va rămâne o poveste deschisă, mă voi gândi la ea și voi păstra speranța unei noi expediții pe urmele transhumanței. Mi-a făcut o mare plăcere să lucrez la asta, nu o văd ca pe o muncă dificilă, chiar dacă am mers nopți întregi pe jos și am dormit în aer liber. Am început pe banii mei, alături de o familie de oieri din Jina, apoi, în 2010, când am găsit finanțare, am pornit în alte cinci țări. În timpul scurs de la interviul nostru, am lansat și un film cu acest subiect, care a luat câteva premii la mici festivaluri internaționale. În România s-a cam încheiat transhumanța, însă de curând am văzut un documentar despre bahtiari, un trib din Iran, ce face acest drum lung. Mai sunt și în Mongolia, Scandinavia, m-aș bucura să pornesc la drum. Dar asta înseamnă să lași orice altceva ai de făcut, timp de un an, doi. Unii îmi spun că gata, e cazul să închei, să nu reîncălzesc ciorba, eu replic că nu sunt atât de idiot, încât să mă repet. Dincolo de onestitate, mie în primul rând nu mi-ar face plăcere să bat apa-n piuă. Încă sunt atras de această lume fascinantă, cu totul diferită de cea a noastră. Aș face o paralelă cu documentarele în care ni se spune că trimitem oameni în spațiu, dar nu știm încă ce-i pe planeta noastră. Cam așa e și aici, ciobanii sunt un soi de extratereștri, oameni din alte lumi, cu care te poți întâlni. Iar eu încă îmi doresc asta.
„Ce bine că am scăpat de mizeria postdecembristă”
– Proiectul tău recent este total diferit: „Arhiva foto”, un plonjon în trecut, în primii ani ai carierei tale de fotograf. Ești un om al contrastelor?
– Nu, nu am căutat asta intenționat, dar recunosc că e radical diferit. Am păstrat filmele de acum patruzeci și un pic de ani, de când m-am apucat de fotografie. Dacă acum zece ani nu exista un interes național pentru arhive, acum a început să se spargă gheața și la noi. Nu a fost ușor să întocmesc arhiva, ce începe cu anii 1990-1993, și asta, nu doar ca volum uriaș de muncă, ci și ca impact personal, emoțional. Parcă nu aș fi vrut să revin acolo, în acei ani gri. Un București care se schimbase, se deschisese față de anii 80, însă, privind fotografiile după 30 de ani, am un sentiment invers nostalgiei. E adevărat, nu-mi plac bordurile peste borduri amplasate anual de primarul sectorului 3, pavajele, și multe alte lucruri ce nu merg cum trebuie, dar e mult mai bine acum față de mizeria din anii ’90. Mi-am zis, „ce bine că nu mai trăim timpurile alea, ce bine că am scăpat de mizeria postdecembristă”. Am trăit, am fotografiat lucrurile alea, mineriade, aurolaci, copiii străzii, iar acum, chiar după atâția ani, nu le pot privi cu seninătate. Una dintre reacțiile vizitatorilor de la expozițiile mele cu arhivele a fost „A trebuit să ies, mi s-a făcut efectiv rău”. Sper că nu a fost o reacție unanimă, dar e clar că nu doar mie mi-au trezit astfel de emoții. Am primit păreri de un bun simț extraordinar. Am avut surpriza plăcută să văd că puștanii, tinerii, au mult mai multe informații legate de acei ani și sunt mult mai interesați decât aș fi crezut. Este îmbucurător, mai ales dacă ne gândim la nostalgiile predecembriste ale multora, pe care le consider toxice.
„Societatea a devenit mai igienică, așa că și fotografiile s-au schimbat”
– Chiar dacă ai participat la frenezia presei de la începutul anilor ’90, fotografiile tale nu par strict, cele ale unui fotograf de presă, ci ale unui pasionat care nu poate ieși din casă, fără aparatul atârnat de gât.
– La vremea respectivă, eram încă student la Geologie, unde dădusem pentru că mă pasionau drumețiile pe munte. Nu făcusem nici un fel de curs de fotografie, internet nu exista, revistele străine ajungeau rar, așa că nu știam prea bine ce înseamnă fotografie serioasă de presă, nici nu prea văzusem așa ceva. Nu pot decât să mă bucur că nu am urmat o școală de presă înainte de 1990, poate nu aș fi învățat numai lucruri bune. Anii `90 au însemnat o inflație de ziare, reviste. Am scos cele două cataloage ale expozițiilor mele în forma aceasta, de ziar, pentru a aminti de presa acelor ani, în care apăreau ziare greu de ținut în mâini, de o calitate grafică nu tocmai grozavă. Calitatea tehnică a fotografiilor mele, făcute la început cu aparate de amatori, nu era la cote înalte, dar calitatea la care erau tipărite în ziare lăsa și mai mult de dorit. Presa de atunci nu respecta niște reguli ale unei prese profesioniste. De multe ori, la redacție eram întrebat: „Facem un articol despre asta. Ai și tu ceva pe acasă?”. Bine, dacă era un miting, un eveniment, te duceai, altfel, dădeai din ce aveai deja. Era o combinație între tema primită la redacție și plimbările mele obișnuite, zilnice, entuziasmat de acea perioadă de schimbări majore. A fost o perioadă de recuperare culturală și psihică, brusc se rupseseră barierele, aveam acces la filme, la muzică. De-a lungul anilor, vremurile au devenit altele, societatea s-a schimbat și ea, a devenit mai igienică, așa că și fotografiile mele s-au schimbat. Am devenit interesat de altfel de oameni, de ciobani, de locuitorii satelor Deltei. În toamna lui 2024, am prezentat la Muzeul Țăranului Român expoziția foto-video „Oameni și Delte”, după o documentare în Delta Dunării, Delta Ebru din Spania și Delta Kizilirmak din Turcia. Deltele sunt de cele mai multe ori asociate cu fauna și flora, rareori este adusă în prim-plan viața localnicilor. Asta am încercat eu să fac prin această expoziție.
– Să ne întoarcem la „Arhive foto”. Ai sortat fotografiile pe anumite teme?
– Sunt în medie 5000 de fotografii făcute pe an, bineînțeles, în epoca fotografiei pe film. Se simțea la început un soi de fraternitate, la care se adăuga avântul meu tineresc, așa că am fotografiat tot ce mă atrăgea, nu își punea nimeni atunci problema dreptului la imagine, care-i face pe mulți fotografi mai puțin dispuși să capteze acum spiritul străzii. Temele mele sunt mai degrabă în pas cu haosul din acele timpuri. Am fotografiat evenimente sociale, politice, două mineriade, cea din 1990 și cea din toamna lui 1991. Am încă multe fotografii în sertare și voi continua să lucrez la arhiva de după 1993.
– Cum va ajunge munca ta la public, în 2025?
– Aș vrea să prezint în cinematografe filmul „Ultima transhumanță”, iar apoi să îl fac disponibil și online. Expoziția „Arhiva foto 1992-1993” a fost prezentată în 2023 la ARCUB, iar expoziția „Arhiva foto 1990-1991”, vernisată la sfârșitul anului 2024, la Muzeul de la Piscu, va putea fi vizitată din nou, începând cu luna Martie, când acest muzeu care-mi este drag, va ieși din hibernare și își va redeschide porțile. Până atunci, vă invit să vedeți mult mai multe fotografii realizate la începutul anilor `90, atât în București, cât și în zona rurală a României, pe siteul photobank.ro
