• Acum 113 ani, pe 21 Ianuarie, se năștea într-un sat băcăuan unul dintre marii martiri ai perioadei comuniste – părintele Gherasim Iscu, ultimul stareț al Mânăstirii Tismana. Mare mărturisitor al credinței în fața tăvălugului ateu, a fost canonizat anul trecut de Sfândul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române •
S-a născut în 1912, în Regatul României, la Poduri, un sat băcăuan de la poalele Munților Berzunț. După șase ani de la nașterea sa, Mica Românie avea să se facă mare, iar el se va alătura cu trup și suflet destinului ei! Părinții săi, Grigore și Elena, erau țărani înstăriți, așa că și-au dat pruncul la școli. A fost un elev sclipitor, cu mare drag de carte. Nepotul său, avocatul Ioan Iscu, care i-a descoperit în podul casei părintești tezele din anii de școală generală, avea să spună că erau, toate, neatinse de creionul roșu al profesorilor! Primele patru clase le-a terminat cu zece pe linie, dar când să intre într-a șasea, așa crud cum era și neștiutor într-ale vieții, s-a simțit atras, așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre marii sfinți ai ortodoxiei, fără de scăpare, de viața monahală. A intrat novice la Mânăstirea Bogdana din Bacău, ctitorită în secolul al XVII-lea. Starețul va fi văzut, totuși, că la copilul de doisprezece ani care i-a intrat pe poartă, drumul spre Dumnezeu trebuie să treacă prin școli, așa că l-a trimis la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Neamț, iar când acesta va fi desființat, la Seminarul Monahal de la Mânăstirea Cernica, pe care-l va absolvi ca șef de promoție. Dorea însă liniște și însingurare, pentru a-și spori rugăciunea, așa că a plecat la Mânăstirea Tismana, unde a fost hirotonit diacon și preot. De aici, la doar 25 de ani, avea să fie trimis ca stareț la Mânăstirea Arnota, care tocmai fusese distrusă de un incediu. Patru ani mai târziu, armatele române treceau Prutul, iar biserica avea nevoie de preoți misionari, pentru a reface tot ceea ce bolșevicii distruseseră în urma ocupării Basarabiei. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, l-a trimis pe părintele Gherasim Iscu să reaprindă flacăra rugăciunii, călcată în picioare de bocancii bolșevicilor.
Misionar în Transnistria
Pentru basarabeni, anul în care bolșevicii au fost la putere, din iunie 1940 și până în iunie 1941, a fost un răstimp de jafuri și crime. Preoții și bisericile au avut mult de suferit, sfintele lăcașuri au fost adesea tâlhărite și închise, mulți dintre slujitori au fost uciși sau arestați și mai apoi deportați. În locul lor era nevoie de misionari jertfelnici, care să poarte pe umerii lor nu doar crucea, ci și rănile celor cărora urmau să le fie păstori. Așa a ajuns părintele Gherasim Iscu în Transnistria, pe 1 Aprilie 1941, trimis de Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu. A fost, cred, locul și timpul lui de jertfă asumată. Părintele Gherasim nu era omul unei slujiri comode. Pentru el, rugăciunea nu se spunea doar în altar, ci, mai ales, în întâlnirile cu orice om aflat în căutarea lui Dumnezeu. De aceea, pentru basarabeni el a fost și preot, și monah, și exarh al mânăstirilor, dar și învățător și profesor de religie. Mai târziu, într-o declarație dată Securității, avea să spună despre anul petrecut în Transnistria – „Am fost un slujitor fără tobe și surle, căutând ca toată dragostea mea să răspundă cinstit și sincer nețărmuritei iubiri ce mi-o arătau acei oameni, la care credința și omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calități ce izvorau din ființa lor. Am mers până acolo cu atașamentul meu față de ei, încât nu cruțam nici nopțile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând și preferând să am o poziție opozabilă administrației românești, care tolera și încuraja multe greșeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”. În luna Aprilie a anului 1943, părintele Gherasim avea să se întoarcă în țară, chemat de mitropolitul Olteniei, care-l trimisese în Transnistria ca misionar. Înființase acolo un schit și contribuise la întemeierea unei mânăstiri. În Oltenia îi va fi încredințată stăreția Mânăstirii Tismana și slujirea de exarh al tuturor așezămintelor monahale oltenești. Tismana tocmai fusese distrusă de un incediu, iar în peștera de lângă lavră, Banca Națională a României depozitase cele 240 de tone de aur care constituiau tezaurul țării. Academicianul Radu Ciuceanu, întemeietorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, avea să spună despre părintele Gherasim că „a fost omul care a salvat Tezaurul național de bolșevici. NKVD-iștii care ne-au anchetat nu i-au iertat asta!” Și nu doar asta, ci, mai ales, colaborarea cu mișcarea de rezistență anticomunistă din Oltenia.
Ultimul stareț al Tismanei
E toamna lui 1947, e seară, umbrele cuprind pereții străvechi ai Tismanei. De la Craiova sosesc doi tineri – Radu Ciuceanu și Vlad Drăgoescu. Părintele Gherasim le iese în întâmpinare, le strânge mâna bărbătește, dar vorbesc ferit și în șoaptă pentru că țara e ocupată, iar ei se numără printre răzvrătiți. Cei doi tineri fac parte dintr-un grup pregătit să lupte cu arma în mână, sub comanda generalului Ion Carlaonț. Au nevoie de sprijin, iar părintele Gherasim le promite ajutor, „chiar și în munți”. „Ne-a încurajat”, avea să mărturisească mai târziu Radu Ciuceanu, „asigurându-ne că drumul nostru este cel drept, cinstit, și că Biserica Ortodoxă are de ales între a pieri în rușine și a alege calea împotrivirii faţă de Antichrist”. În plus, părintele Gherasim a primit să fie instalat în mânăstire un post de radio, prin care să fie contactați anglo-americanii. Știa că, făcând asta, își punea la bătaie nu doar rasa și slujirea, ci și viața. Dar nu la viață ținea cel mai mult părintele Gherasim, ci la Hristos, pe care stăpânirea sovietică îl ura din rărunchi. La acea întâlnire au convenit și asupra unei parole: R 325. Cine o spunea avea din partea starețului Tismanei sprijin necondiționat. Părintele Gherasim știa văgăunile muntelui, care începea chiar în spatele mânăstirii, cu greu putea fi găsit un aliat mai potrivit. Ulterior, la Securitate, starețul Tismanei avea să declare motivele pentru care fusese ales de grupul de rezistență al generalului Carlaonț: „Eu eram deja cunoscut în localitate ca om care nu m-am încadrat în nici un partid politic actual. Apoi, mulți vedeau în faptul că fusesem în Rusia misionar, un indiciu că nu aș avea păreri favorabilei actualei forme de guvernare”. Un an mai târziu, în Septembrie 1948, Securitatea află de legătura starețului cu grupul de rezistență și face o percheziție la mânăstire, dar nu găsește nimic. Cu toate că știa că este vizat, părintele Gherasim va continua să se întâlnească cu partizanii din gruparea generalului Carlaonț. Își semna, în felul acesta, condamnarea la moarte. Va fi arestat pe 26 Septembrie 1948 și torturat la Securitatea din Craiova, pentru a-i trăda pe cei cărora le promisese sprijinul. Avea aproape anii Mântuitorului când a fost răstignit. Îl va urma din toată inima pe Gologota. Părintele Gherasim a răbdat toate chinurile, fără a trăda. Obosit să-l mai bată, căpitanul Oancă i-a spus: „Ești nebun! Toți au recunoscut și tot 15 ani vei fi condamnat”. A luat zece, dar nu va apuca să facă decât doi.
Duhovnicul cu trup de ceață
Cine intra în celulele Securității din Craiova, în toamna lui 1948, putea întâlni un călugăr subțirel, care-și petrecea timpul dintre anchete în rugăciune. Într-un colț, direct pe betonul rece, își păstra rasa cu care fusese arestat. Radu Ciuceanu i-a creionat din memorie un portret: „Firav, cu ochii săi senini, de un albastru marin, cu pletele negre, părintele părea o fiinţă eterată, departe de orice afirmare a unei rezistenţe organizate, cu atât mai puţin armată. Eu însă îl cunoscusem bine pe acest duhovnic, cu trup de ceaţă parcă. Dincolo de aparenţe, Gherasim Iscu era un luptător, și încă unul veritabil. Sub rasa-i modestă se ascundea modelul de călugăr combatant, cel care, atunci când părăsea altarul, trecea cu ușurinţă în tranșee. Avea un fizic precar, dar sufletul și duhul îi dădeau adevărata dimensiune a înfăţișării. Mă întrebam de multe ori, cât de greu trebuie să-i fie unui om trăit în libertatea munţilor, unde numai toaca și dangătul clopotelor dau măsura timpului, unde oamenii vin să-ţi ceară tămăduire sufletească, să fie obligat acum să se adune în credinţă și faptă, pe câţiva metri pătraţi, departe de ceea ce, cândva, fusese chemarea lui în faţa lui Dumnezeu. Pe Gherasim Iscu nu-l mai interesa nici cum va fi încadrat juridic și nici câţi ani de detenţie grea va căpăta. De mult își hărăzise liniștea interioară, oferită mărturisitorilor lui Hristos”.
Părintele Gherasim a fost condamnat pe 14 Iunie 1949, de Tribunalul Militar Craiova, și trimis la Aiud. Acolo l-au dezbrăcat de hainele călugărești, lăsându-l doar în cămașă. Senin, cu privirea lui ca cerul, a folosit acest răstimp pentru a-i întări pe cei în suferință. Un alt părinte, Constantin Hodoroagă, avea să dea mărturie despre puterea sa duhovnicească. „Prin celulele prin care a trecut, el era cel care păstra moralul ridicat, vorbind foarte frumos despre jertfă”. Atitudinea aceasta, de martir, i-a fost în cele din urmă fatală. A fost mutat de la Aiud, în primăvara lui 1950, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în celebrul lagăr Poarta Albă, în care erau munciți până la epuizare, pentru a fi exterminați, peste 10.000 de deținuți.
În „brigada hoților”
La Poarta Albă exista o brigadă supranumită de caralii „brigada hoților”, compusă doar din slujitori ai altarului, de toate confesiunile, aproape optzeci de suflete, unite între ele prin credința în Dumnezeu. Îi spuneau, simplu, „brigada H”. Aici avea să ajungă și părintele Gherasim Iscu. Regimul era unul de exterminare – șaisprezece ore de muncă pe zi, urmate de alte patru de „program administrativ”. Iar munca, în sine, era o tortură, deținuții fiind obligați să sape opt metri cubi de pământ pe zi. Pentru părintele Gherasim, detenția de la Poarta Albă va fi un nou loc de slujire. Mereu cu Rugăciunea lui Iisus pe buze și în inimă, va spovedi și împărtăși pe ceilalți deținuți, slujind liturghia în taină. Într-un astfel de iad, să aduci Sfintele Taine era ca și cum ai sădi raiul în mijlocul beznei. Un rai pentru care plăteai cu bătăi crunte și izolare. La Canal, părintele Gherasim va fi chinuit de un deținut de drept comun, pe nume Vasilescu. Un om sărman, de care regimul se folosea ca de o unealtă, l-a bătut de multe ori, până cădea în nesimțire, încercând să-i frângă sufletul din care împrăștia curaj și nădejde și dragoste. Nu știa că inima părintelui Gherasim era plină pe dinlăuntru de o energie care nu e din lumea asta. Dar trupul firav a cedat. La Poarta Albă s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. Pastorul Richard Wurmbrand, coleg de detenție cu starețul Tismanei, la închisoarea Târgu Ocna, avea să scrie: „Starețul Iscu vorbea câteodată despre lagărele de sclavi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde mii de oameni mureau din cauza foamei și a maltratărilor. Douăsprezece mii de oameni care locuiau în barăci dărăpănate la Poarta Albă, înconjurate de sârmă ghimpată, erau siliți să sape cu mâna, opt metri cubi de pământ pe zi. Ei împingeau roabe pe pante prăpăstioase sub amenințarea bătăii gardienilor. Iarna, frigul ajungea la –25Puterea iubirii
E noaptea de Ajun a Crăciunului anului 1951. Celula 4 a închisorii de la Târgu Ocna este plină de deținuții care așteaptă să moară. În temnița tuberculoșilor pier câțiva pe zi. Înainte de a trece dincolo, sunt aduși aici, fiind îngrijiți, cu voia doctorului, de frații lor de suferință. Leacuri nu li se dau, doar alinarea celor cu care și-au împărțit durerile. E liniște deplină, se pot auzi respirațiile întretăiate de accese de tuse. Într-unul dintre paturi, cu trupul subțiat de boală și lipsuri, trage să moară părintele Gherasim Iscu. În altul, călăul lui de la Canal, deținutul de drept comun, Vasilescu. Printre suferinzi este și Valeriu Gafencu și pastorul Richard Wurmbrandt. Ioan Ianolide, în putere fiind, e rânduit să-i ajute. Viața părintelui Gherasim atârnă doar de firul de ață al rugăciunii. Când își mai revine, o spune neîncetat, îl aud și cei din jur. La câțiva pași de el, Vasilescu se zbate între moarte și chinurile conștiinței care-i rod sufletul. Se căiește, își spovedește păcatele în gura mare: „Odată ce ai ajuns în lagărele acelea, faci orice ca să ieşi de acolo. Orice! Iar căpitanul Albon mi-a spus că, dacă voi face şi eu ce-mi va cere el, voi fi eliberat!”. N-a fost eliberat, iar acum păcatele îl macină de viu, mai rău decât boala care i-a săpat caverne în plămâni. „Cred în Dumnezeu, vă rog, rugați-vă pentru mine!”, strigă, atât cât îl mai țin puterile, apoi începe să plângă. Părintele Gherasim îl aude, cheamă doi deținuți să-l ridice în picioare. Nimeni nu înțelege ce vrea să facă, dar, totuși, îl ajută. Le cere să-l ducă la patul lui Vasilescu, torționarul său de la Poarta Albă. „Linişteşte-te! Eşti tânăr. Nu ţi-ai dat seama ce faci”. Îl mângâie pe mâna numai oase și piele, apoi, cu o zdreanță, îi șterge fruntea scăldată în sudoare. „Eu te iert din toată inima şi la fel cu mine şi ceilalţi creştini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranţă că Domnul Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. Printre suspine, Vasilescu primește iertarea și împărtășania. Va trece dincolo în scurtă vreme, alinat de iubirea părintelui Gherasim.
„Auzi? Cântă îngerii”
Noaptea Nașterii își așterne pacea în celula plină de muribunzi. Respirația părintelui Gherasim e din ce în ce mai stinsă. Ion Ianolide se apropie de el, să vadă cum îi este. „Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință, prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde, numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea, iar lumea are nevoie de multă suferință… Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți deci binecuvântați! Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta. Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei!”. Cuvintele îi erau stinse, de-abia le putea rosti. Când a terminat și-a împreunat mâinile cruce pe piept, apoi, cu ochii larg deschiși, privind spre un punct nevăzut, a mai spus doar atât: „Auzi? Cântă îngerii!”.
