MICHAELA PROSAN (Serialul „Iubire cu parfum de lavandă”, Antena 1): „În spatele a ce se vede pe ecran este o muncă enormă”

„Știam că va fi un succes”

– Eşti protagonista noului serial „Iubire cu parfum de lavandă”, de la Antena 1, care a înregistrat deja audienţe excelente. Te aşteptai la un asemenea succes?

– Mă bucur că fac parte din distribuția serialului „Iubire cu parfum de lavandă”, de la Antena 1: e un proiect care înseamnă mult pentru mine. Zic asta, pentru că este şi primul pe care l-am acceptat după o pauză semnificativă de muncă, datorată naşterii copilului meu. Am pornit la drum cu emoţii, cu o mie de gânduri şi de întrebări. Filmările au început la puţin timp după casting şi a trebuit să mă organizez foarte bine, ca să pot să menţin un echilibru între casă şi muncă. În ceea ce priveşte succesul… emoţiile au fost mai mici, pentru că el este o altă creaţie a doamnei Ruxandra Ion, care ştie foarte bine ce elemente să folosească, astfel încât publicul să primească exact ceea ce el îşi doreşte. Face asta de mulţi ani şi aproape toate serialele dumneaei au fost primite cu entuziasm de telespectatori. Pentru mine… Nu știu…    n-a fost uşor… dar parcă undeva, în subconştient, ştiam c-avea să fie bine.

– Care e atmosfera de la filmări? Spectatorii se bucură să afle câte ceva din culise. E vorba doar de muncă, sau şi de câte o şotie, de un zâmbet?

– Ritmul de la filmări este intens. Pentru mine, personal, e important să-mi dozez energia şi să nu mă las acaparată de gravitatea unei secvenţe. Aşa că în pauze, „arma” mea secretă este să fac glume, să cânt, să dansez, ca să pot să mă încarc cu energie. În spatele a ceea ce se vede pe micile ecrane este o muncă enormă, dar asta nu înseamnă că nu e loc de zâmbete sau chiar de câte o porţie sănătoasă de râs. E clar că lucrurile se aşează mai bine când suntem mai relaxaţi.

Anda și o mie de întrebări

– Personajul pe care îl joci, Anda, ţi-a ridicat dificultăţi de interpretare? Ai găsit şi asemănări cu el, care să te ajute să-l „prinzi” mai uşor?

– Anda trece printr-o serie de evenimente excepţionale, traumatizante. Are o rezilienţă mentală uimitoare, o capacitate de a îndura adversităţile şi de a merge mai departe ieşită din comun. Dar ce o ajută să facă faţă adversităţilor? Cum reuseşte Anda să meargă mai departe? Este oare amorţită, blocată din punct de vedere emoțional, de nu a reuşit să-şi refacă viaţa timp de şaisprezece ani? Și-a canalizat energia şi atenţia spre responsabilităţile de părinte şi şi-a găsit un refugiu în muncă, uitând complet de aspirațiile ei sufletești? Acestea au fost doar câteva dintre întrebările grele, esenţiale, pe care mi le-am pus atunci când am început să-mi lucrez personajul. Noroc că mie îmi plac provocările şi personajele complexe. Este un „travaliu” intens, căutările astea pot să fie copleşitoare şi cred că e important să te cunoşti pe tine însuţi, la un nivel cât mai profund, ca să nu te laşi influenţat şi fermecat sau consumat de situaţii care nu îţi aparţin, care nu fac parte din viaţa ta, ci sunt exclusiv ale personajului: trebuie să pui limite foarte clare între identitatea ta şi aceea a personajului pe care îl construieşti. De pildă, Anda suferă, dar eu, Michaela, sunt în siguranţă. Anda are alt tempo faţă de mine şi faţă de restul personajelor pe care le-am interpretat. Se mişcă diferit, se îmbracă diferit, găteşte foarte mult – ea ştie să gătească, spre deosebire de mine (râde), miroase a pa­tchou­li şi a lavandă (asta nu e o surpriză!) şi ascultă Beth Hart (şi eu ascult din când în când, deci iată o asemănare).

Un oraș mic, cu oameni mari

– Povestea ta de viață pornește în Slobozia, unde copilă fiind, visai să devii arhitect. Deci, aspirai de mică la o profesie artistică. Talentul şi pasiunea pentru frumos sunt o moştenire de familie?

– Da, m-am născut în Slobozia, într-un oraş mic, dar care    mi-a oferit ocazia să întâlnesc nişte oameni importanţi, oameni care au contribuit enorm la formarea mea. Mă refer, dincolo de părinţi, la unii profesori, la prieteni… Acolo, în Slobozia, la Liceul de Artă „Ionel Perlea”, am făcut ceea ce se numeşte „alternativă educațională pas cu pas”. Orele noastre se desfăşurau diferit faţă de orele celor care învăţau în sistemul tra­diţional. Weekend-urile erau rezervate pentru atelierele de artă plastică. În gimnaziu am mers tot pe profilul artistic, adică pe pictură, desen şi modelaj, iar în anii care au urmat am fost preocupată de arhitectură, arte ambientale şi design. Până să ajung la vârsta majoratului, am avut norocul să vizitez o parte din marile muzee ale lumii, lucru care mi-a sporit curiozitatea şi a contribuit enorm la dezvoltarea creativităţii mele ­artistice.

Un vis trădat: arhitectura

– Apoi ai fost sedusă de arta dramatică. Bate teatrul arhitectura, o meserie de vis…?

– Trebuia să încep pregătirea pentru Facultatea de Arhitectură. Ăsta era planul. Dar eu încă nu eram convinsă că asta voiam să fac în viitor. Aveam în suflet o îndoială. Apoi, după o vizită la Universitatea de Arhitectură, am decis: chiar nu voiam să urmez calea asta. M-am tot întrebat ce să fac cu tot ce strânsesem până atunci, cu tot bagajul meu de cunoştinţe, cu toată ima­ginaţia mea, cu tot ceea ce reprezentase până atunci universul meu. În ce direcție s-o apuc? Până la urmă, am găsit răspunsul: „Gata! Ştiu! Regie de film! Ce interesant!”, mi-am zis… Ţin minte că vizionasem toate filmele propuse pentru repertoriul de concurs. Dar… surpriză: după mai multe întâlniri, visul meu de a deveni regizor a început să mă sperie.    Erau puţine locuri, aşa că „m-am ascuns” pe lista de candidaţi la actorie…

– Ai urmat Actoria la UNATC, în Bucureşti. Privind retrospectiv, cât de mult ţi-a folosit şcoala? E nevoie de studii superioare în actorie?

– Privind inapoi – fără mânie (râde) – tot ce pot să afirm e că facultatea a construit o punte între mine şi oamenii din lumea teatrului. Şi sunt recunoscătoare pentru asta.

– Există vreo persoană în faţa căreia să simţi nevoia să faci o reverenţă?

– Mă înclin în faţa tuturor celor care au şi au avut încredere în mine, în faţa celor care nu mi-au amputat aripile, ci, din contra, m-au învăţat să zbor. Sunt mai multe nume, n-aş vrea să uit pe cineva, ar fi nedrept…

– Deşi ai devenit cunoscută datorită producţiilor de televiziune în care ai jucat, tu ai făcut şi teatru. De ce n-ai perseverat şi în direcţia asta?

– Îmi place teatrul. Foarte mult! De fapt, cel mai mult! În 2019, a fost ultima dată când am jucat pe scena unui teatru, în „Mizantropul” lui Molière, în regia lui Vlad Cristache. Vlad a montat spectacolul în Arad, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Perioada repetiţiilor s-a suprapus cu vacanţa mea de la „Sacrificiul” (serialul de televiziune la care lucram atunci) şi am profitat din plin. Am scos premiera îna­inte să reîncep filmările şi a avut foarte mare succes. Mai târziu, viaţa mea s-a schimbat destul de mult, dar… toate au timpul lor. Am încredere în ­viitor!

„Fiul meu este cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit Dumnezeu!”

– Aşa cum spuneai, înainte de „Iubire cu parfum de lavandă”, ai făcut o pauză profesională de patru ani, pentru că ai devenit mama unui băieţel şi ai vrut să-i fii cu totul alături în primii ani de viaţă. Trăim vremuri grele din toate punctele de vedere: să mai aduci azi pe lume un copil ţi se pare un act de curaj?

– Fiul meu este cel mai frumos cadou pe care mi l-a oferit Dumnezeu! Iubesc să-i fiu mamă! Am învăţat enorm în anii ăştia pe care i-am petrecut alături de el… O! Şi câte mai avem să descoperim împreună! Pe de altă parte, sigur, tu ai dreptate: vremuri grele au fost, sunt şi azi şi nici viitorul nu cred că va fi lipsit de provocări. Istoria e plină de momente de incertitudine şi de criză, dar eu consider că fără ele nu ar fi existat renaşterea. Şi-apoi, vremurile de azi cred că au şi unele avantaje. De exemplu, accesul la informatie, rapiditatea cu care ajungem la ea datorită tehnologiei: căutăm, găsim mai repede raspunsuri, citim, reflectăm… Cu cât    devenim mai conştienţi de lumea din interiorul şi din exteriorul nostru, cu atât mai mult realizăm că existenţa, în sine, e un act de curaj.

– Pe care dintre valorile vieţii tale vrei să i le transmiţi şi fiului tău? Care ţi se mai par relevante în societatea prezentului? Cum vrei să-ţi creşti băiatul?

– Îmi doresc ca munca pe care o fac eu cu mine să se reflecte şi în creşterea sănătoasă a fiului meu. Demnitatea, onestitatea, compasiunea, rezilienţa, curajul, iubirea, creativitatea, sănătatea – iată o parte dintre valorile pe care le preţuiesc şi pe care îmi doresc să le dau mai departe.

– Lăsând deoparte munca şi familia, ce alte bucurii îţi mai întregesc viaţa?

– Jazz-ul, umorul pe care l-am întâlnit din bel­şug în scrierile autorului suedez Fredrik Backman, cărţile de psihologie, plimbările lungi prin natură, discuţiile cu prietenii mei, vizitele la muzee, călătoriile…