Ombretta

Îmi amintesc că era o zi călduroasă de Iunie. Stă­team în umbra răcoroasă a balconului și lucram ceva, când deodată am auzit soneria. Am deschis ușa și în prag stătea mama-soacră, cu mai multe bagaje în mâinile amândouă, cum îi era felul de a veni la noi. Dintr-o sacoșă, răzbăteau mie­u­nă­turi subțirele.

Am poftit-o în casă, privind-o curioasă.

– Ți-am adus o pisică, zise ea, băgând mâna în sacoșă, de unde scoase o arătare de pisoi urât, slab, numai pielea pe oase, cu o blăniță de un maron murdar. Mi-a spus că a găsit-o abandonată lângă o pubelă de gunoi, că i-a dat să mănânce gheare de pui și că nu se descurcă cu ea. Așa că mi-a adus-o mie, că eu tot mai aveam o pisică și era convinsă că mă voi îngriji și de asta. După ce a plecat, am privit „ca­doul” mai bine, cântărind ce șanse avea să tră­ias­că, în halul de slăbiciune în care era. Numai ochii îi avea mari, de culoare verde-albăstrie, foarte fru­moși.

I-am făcut o băiță, i-am dat lapte, am învelit-o în­tr-un prosop și a adormit câteva ore. De atunci, pi­sicuța nu se mai dezlipea de mine decât atunci când dormea în coșulețul ei cu așternut moale și căl­duros. Mă urmărea oriunde, ca o umbră, și cum era așa de întunecată, de multe ori nu o observam, și era gata-gata să o calc.

I-am pus numele Ombretta. Avea un fel anume de a mă privi: dădea capul mult pe spate, ținea co­di­ța vertical și o unduia ca pe un pui de șarpe. Era tare drăgălașă. Ombretta s-a înzdrăvenit și a în­ce­put să se joace. Dar tot urâtă mi se părea, cu blănița ei ciufulită, ce părea mereu murdară. Avea vreo pa­tru luni, când a trebuit să plec din localitate pentru un timp. Pisica a rămas acasă cu fiica mea. Vremea a trecut, eu mi-am rezolvat treburile și, când m-am întors acasă, n-am mai recunoscut-o pe Ombretta. Crescuse mult și, spre uimirea mea, exact ca prințul din poveste, năpârlise, lepădând de pe ea tot părul urât ce părea veșnic murdar, transformându-se în­tr-o splendoare de pisică neagră, tărcată cu gălbui, aproa­pe ca un tigru. În vârful urechilor îi crescuseră smocuri de păr, iar mustățile erau dese, mari, de cu­loa­re albă. Ochii erau de culoarea crângului înver­zit, primăvara. Ce mai! Era o pisică cum nu mai vă­zu­sem niciodată. Dar nu numai atât. În continuare, părul i s-a lungit, a făcut favoriți și coa­dă stufoasă. Era un exemplar splendid. Era tandră, cuminte, curată și disciplinată.

În afară de aceste calități, Ombretta știa să pre­vadă schimbarea vremii. Cu trei zile înainte de a se răci timpul, ea se ascundea fie într-un șifonier, fie sub o cuvertură, fie se strecura neobservată într-o ca­napea. Și pe cele două cutremure din anii ’90 Om­bretta le-a prevestit, deși nu ne-am dat seama ce vo­ia. Era agitată, mieuna, se ducea la ușa de la in­trare ca să iasă afară, lucru pe care nu-l mai făcuse nicio­da­tă. La un moment dat, chiar am certat-o și eram ga­ta s-o plesnesc, fiindcă devenise enervantă. Dar du­pă cutremur, ne-am cerut iertare de la ea și am iubit-o și mai mult.

Așa a trecut an după an și Ombretta era prie­te­na mea cea mai bună. Într-un rând, chiar am luat-o într-o călătorie lungă cu mașina, și cine o vedea se minuna de frumusețea ei. Dar toate sunt trecătoare în viață și anii au curs și peste Ombretta mea. În va­ra când a împlinit optsprezece ani, îmbătrânise fizic mult. Mânca, avea dantura bună, însă nu mai asi­mi­la nimic. Slăbise mult, dormea mult și mieuna slab. Și, într-o zi de 1 Iunie, zi însorită, așa cum era aceea când a fost adusă în casa noastră, Ombretta mea iubită s-a stins. Am stat lângă ea și am mân­gâ­iat-o și i-am vorbit. Iar ea încerca să miaune și mă pri­­vea cu ochii ei frumoși, care se stingeau din ce în ce mai mult. Am udat-o cu lacrimile mele, am pus-o în­tr-o cutie și am îngropat-o în grădină sub un măr…

VERONICA I.