La căldurică, când ideile înfloresc
– Dragă Ovidiu, încep prin a te felicita pentru un an 2024 bogat în realizări: spectacole excelente la Teatrul Mic, concerte de unul singur sau colective cu trupa White Mahala în toată ţara şi, cireaşa de pe tort, filmul „Retreat Vama Veche”, al cărui scenariu îţi aparţine şi care s-a aşezat în topul preferinţelor românilor încă de la premieră. Anul 2025 cum l-ai început? Ai tras pe dreapta, pentru un răgaz de odihnă?
– În primul rând, mulţumesc frumos pentru aprecieri. Apoi, Ianuarie este un fel de August pentru artişti, în care se poate trage pe dreapta, dar nu şi pentru mine. Sfârşitul de an şi începutul următorului reprezintă mereu o perioadă dulce-amară pentru mine. Nu-mi place frigul. Deloc! Sunt Leu, născut în Bucureşti, în plină vară, detest iarna. Am încercat varianta de a fugi de ea în ţări mai calde, dar am constatat că pierd ceva foarte important cu aceste „evadări”: creativitatea. Statul în casă, la cald, aşa, ca un urs în bârlog care iese doar să-şi ia o pâine de la magazinul din colţ, mă face foarte creativ. Constrâns de spaţiul casei, căldura ei, groaza de a ieşi la frig, simt cum îmi încolţesc în minte cele mai bune idei. Albumele mele sunt compuse şi înregistrate iarna, poeziile, scenariile, mai toate au fost scrise în Decembrie, Ianuarie sau Februarie. Ce mai, iarna este anotimpul care pentru mine funcţionează artistic şi profit de asta.
Cântece de gentilom
– La ce lucrezi?
– Până începe stagiunea, trag tare să definitivez al doilea album solo, care se va numi „Cântecele unui gentilom”. Va fi o surpriză, fiindcă stilul muzical diferă total de primul disc, fiind un neo-retro. Îl voi lansa primăvara asta, dar în primăvara ceea frumoasă, de Mai, când e cald şi se deschid terasele. Deşi sonorităţile sunt diferite, în aceste albume şi cărţile de poezii care le însoţesc am păstrat o tematică constantă: emotivitatea masculină. Aspectul acesta este ocolit „pe piaţă” şi, mai grav, în viaţa de zi cu zi. Bărbaţii se feresc să se prezinte vulnerabili, sensibili, se feresc să fie umani în văzul lumii. Iar dacă totuşi simt că lucrurile nu merg bine sufleteşte, preferă un diagnostic medical, decât un umăr pe care să plângă. Eu sunt unul dintre aceia care cred că leacurile se găsesc în primul rând în oameni, acolo trebuie căutate iniţial. Destăinuiri, plâns fără jenă, îmbrăţişări, încurajări. Cred că oamenii prezentului (bărbaţi şi femei deopotrivă) au devenit mult mai trişti, tocmai fiindcă nu mai fac „terapie” de la inimă la inimă. Lucrul acesta se reflectă chiar şi în creaţie, artiştii fiind, în primul rând, oameni. De exemplu, urmăresc cu maximă atenţie fenomenul muzical şi observ că mai toate piesele care apar, cele mai bune, evident, sunt triste. Băieţi, fete, oameni extrem de tineri, cu toţii într-o tristeţe nemăsurată. Păi noi, ăştia mai trecuţi, ce să mai facem? Ne iau şi romanţa de la gură tinerii, cu amărăciunea lor (râde). Mai în glumă, mai în serios, eu i-aş sfătui să se întoarcă la vechea modă a prietenilor reali, a întâlnirilor faţă în faţă, pe viu, la cafeaua sau paharul de vin într-un colţ de birt, în care sufletele se regăsesc în poveşti tămăduitoare. Şi în glume, oameni buni, umorul e balsam pentru suflet!
Lumea de azi n-are nevoie de tragedii
– Te preocupă emotivitatea bărbaților, dar succesul cu „Retreat Vama Veche” l-ai obținut cu trei femei: Laura Cosoi, Adela Popescu şi Ada Condeescu. Te-ai specializat în sectorul sufletesc?
– Dacă în albumele muzicale am pus pe afiş chestiuni foarte personale, cum ar fi vulnerabilitatea bărbaţilor, aici am vrut să scot la lumină dificultăţile femeilor din ziua de azi. Sunt foarte atent în jur, observ oamenii şi încerc prin meseria mea să vin cu soluţii pentru neliniştile lor. Iar femeile au o mulţime, la fel ca şi bărbaţii. Poate unii le consideră fiţe, dar eu chiar cred că femeilor moderne, aşa puternice şi independente cum sunt, le este destul de greu să înfrunte viaţa de azi, în toate aspectele ei. E dificil să-şi găsească parteneri sau să păstreze o căsnicie, mai ales dacă sunt femei de carieră. De asemenea, influenţa media are impact mare asupra lor, fiindcă e un loc unde narcisismul face legea. Personajele filmului sunt inspirate de femeile din jurul meu, de prietenele mele apropiate, unele dintre ele ducând lupte grele cu prezentul. Sunt mulţumit de film, am învăţat multe, încă învăţ. M-am înţeles minunat cu regizorul Petre Năstase şi cu întreaga echipă, actori şi echipă tehnică deopotrivă. Am şi eu un rol în film. Pelicula a fost bine primită, a urcat repede în topul preferinţelor atât în cinema, cât şi pe Netflix, dovadă că publicul s-a regăsit în temele sale. N-am vrut niciodată să fie un film de artă, ci unul extrem de actual, rostit pe un ton vesel. Dincolo de admiraţia mea pentru filmele de autor, eu cred mult şi în nevoia de divertisment. Mai ales pentru că problemele vieţii nu sunt avertizate de trompete dramatice, ci ele vin pur şi simplu, natural, te surprind şi uneori dau cu tine de perete. Dar zbaterile astea pot fi expuse în conjuncturi amuzante, într-un ton degajat, care nu pune o presiune în plus pe public. Chiar mă uitam cum ies oamenii din sălile de cinema şi observam în fiecare o stare bună. Pentru mine acesta este un pariu câştigat, pentru că arta, în toate aspectele ei, are un sens comun: vinde emoţii. Mai este un amănunt important. Ca artist, vii către oameni cu probleme în care ei să se regăsească şi o poţi face în două moduri: fie doar le constaţi, fie vii cu soluţii. Eu zic că întotdeauna arta care a venit cu o soluţie a fost cea constructivă. În plus, eu am convingerea că în ziua de azi artele trebuie să aibă o direcţie pozitivă. Nu cred că tragedia antică, în care fiecare personaj îl terorizează pe celălalt, iar la final mor toţi, e soluţia de divertisment pentru societatea actuală. Dimpotrivă, consider că arta are în continuare menirea de a ne arăta că noi putem decide între lumină şi întuneric, între bine şi rău, dar că e bine să alegem mai degrabă pacea şi armonia.
– În precedentul nostru interviu ai declarat că marea şi cea dintâi iubire a ta e teatrul. Cu ce ne aştepţi pe scenă anul acesta?
– La Teatrul Mic (al cărui angajat sunt de douăzeci şi cinci de ani) am avut un an 2024 foarte bun: o premieră cu „Revizorul”, în regia lui Alexandru Dabija, dar joc în continuare și în alte spectacole de succes, cum ar fi „Vinovat. Nevinovat” al lui Gelu Colceag. Anul acesta, dincolo de spectacolele în care sunt deja prezent sau în care urmează să fiu distribuit, am şi un proiect personal. Simt un mare ataşament, o prietenie dublată de respect profund faţă de marele actor Dan Condurache. Am căutat mult o piesă care să-l onoreze pe acest om grozav, un text potrivit pentru un artist mai în vârstă, un text frumos, elegant. După multe, multe cercetări, am tradus o piesă care se numeşte „Ultimul Casanova” – un fel de „Doi pe un balansoar”. Voi regiza eu spectacolul. Partenera lui Dan Condurache în această tandră poveste de dragoste va fi minunata Dana Dembinski. Cred că aceasta va fi marea provocare teatrală a anului pentru mine, un proiect izvorât din inimă, din prietenie şi mult respect.
„Artiştii nu se plictisesc cu ei niciodată”
– Deși ai un raport profesional de excepție, eu cred că marele succes al vieţii tale este chiar felul tău de a fi: sincer, prietenos, afectuos, succesul nu te-a schimbat ca om. Cum reuşeşti?
– Eu cred că artiştii nu se schimbă. De ce? Fiindcă nu se plictisesc cu ei niciodată. Mereu au lucruri de care sunt atraşi, mai ales emoţional: le vine să cânte, să picteze, au aceste porniri creative, care le ţin în frâu pe cele umane. Acest lucru te face să fii foarte deschis faţă de tine, faţă de oameni şi, cel mai important, te impulsionează să spui mereu adevărul. Există două tipuri de artişti: cei născuţi şi cei făcuţi. Ambii sunt buni, în egală măsură. Eu fac parte din prima categorie, fiindcă aşa am fost de mic: jucăuş, provocator, creativ, solicitant pentru ceilalţi, dar şi pentru propriile mele trăiri. Am fost şi am rămas un înger bun cu codiţă de drac. „Codiţa” asta provoacă oamenii din jurul meu, foarte mulţi îmi spun că nu se poate vorbi cu mine decât dacă spui adevărul. Simt masca şi cartonul imediat, nu-mi plac şi nu le folosesc. Acesta este şi motivul pentru care nu sunt deloc o persoană mondenă. Nu mi-a trebuit niciodată să cunosc lume ca să-mi fac relaţii. Pur şi simplu, aşa sunt şi nu m-am schimbat, pentru că nu mi-a plăcut. Probabil că felul acesta de a fi vine şi din educaţie. Am avut norocul să cresc într-o casă în care erau biblioteci în fiecare cameră, o casă din care se auzea muzică. Când de copil citeşti, când eşti dus la teatru, concerte şi în galerii de artă, e greu ca mai apoi – când e rândul tău să scrii, să cânţi, să joci – să nu o faci cu respect, cu decenţă, cu greutatea marilor exemple. Să-mi fie iertat, dar azi sunt unii care se autonumesc artişti de pe o zi pe alta, cu un tupeu fantastic, fiindcă ei, pur şi simplu, nu ştiu câtă artă a existat înaintea lor. Din păcate, diletanţii devin adesea idolii copiilor, or asta e chiar periculos. Aceşti copii nu au bibliotecă în casă şi iau de bune lucrurile pe care le văd pe TikTok. De aceea azi, mai mult decât oricând, aş zice că trebuie să fim atenţi, iar oamenii de valoare au obligaţia să se exprime pe înţelesul tuturor, la îndemâna tuturor. De ce spun asta? Fiindcă observ nume grele ale culturii române care explică aceste timpuri ciudate dând exemple din filosofi germani pe care i-au citit doar ei. Oamenii aceştia de cultură au puterea intelectuală de a influenţa poporul, aşa că eu le-aş sugera să o facă fără să epateze cu vastele lor cunoştinţe. Aş prefera ca ei să dea exemple accesibile tuturor. Nu cred că-i poţi convinge pe oameni s-o ia pe drumul cel bun, dacă le vorbeşti de sus, împăunându-te cu a ta cultură elitistă. Fii acolo, de partea tuturor!
Vreau să mă cert și să vorbesc ochi în ochi
– Care e relaţia ta cu tinerii care vin din urmă? Eşti tată, ai colegi mai tineri, cum vezi lucrurile?
– Tinereţea are întotdeauna dreptate, eu aşa zic mereu. Dar recunosc că am probleme cu „dreptatea” ei, am dificultăţi să înţeleg lucrurile cel mai simple din ea – cum poţi trece pe lângă cineva mai în vârstă fără să saluţi, de exemplu. Mă simt deseori ca un mamut care încearcă să se adapteze prezentului. Cred că la Muzeul Antipa ar trebui să existe planşe cu cei ca mine: oameni care au jucat baba-oarba şi lapte gros. Unul ca mine, care a prins în aceeaşi viaţă de om al muncii şi televizorul alb-negru dat pe bulgari, şi inteligenţa artificială, este un mamut tăvălit prin toate vremurile, și care încearcă să ţină pasul cu ele. Încerc, dar simt că încă duc în mine tinereţea şi copilăria. Parcă am păstrat în suflet acele sentimente, parcă nu-mi vine nici azi să renunţ la ele. Am rămas în zona emoţională a vremurilor trecute, zona în care banii nu contau, ci doar trăirile. Relaţia directă cu oamenii era ceva ce nici nu conştientizam, fiindcă era singurul mod prin care puteam vorbi. Azi, când există atâtea alte metode, eu mă încăpăţânez să mă văd cu semenii faţă în faţă, vreau să vorbesc ochi în ochi, să mă cert ochi în ochi, să mă împac la fel. M-am ferit toată viaţa ca nu cumva să îmbătrânesc pe postul de acritură. Un moş din acela care spune ce bine era pe timpul lui. Evident că era nasol pe vremea lui Ceauşescu, se trăia greu, dar eu nu vorbesc de trai aici, ci de trăire. Uman, sentimental, se trăia mai bine. Cred că azi traversăm vremuri ale lipsei de emoţii, ne pietrificăm. Nu ştiu, poate aşa evoluează specia, doar că eu am dreptul să refuz. Am cincizeci de ani, doi copii grozavi, o carieră muncită pe brânci atât în teatru şi film, cât şi în muzică, am dreptul să-mi continuu viaţa în emoţie. Să ştii că o primesc şi înapoi, uneori printr-un simplu zâmbet împărţit pe stradă. Eu cred că artistul are o singură mare iubire toată viaţa: publicul. Dacă el îmi surâde la colţ de bulevard, eu sunt fericit şi mulţumit.
Oamenii se vindecă unii pe alții, împreună
– Niciun regret?
– Poftim? Sunt extrem de vulnerabil şi am mii de regrete. Am eşuat în două căsnicii, deşi sunt un mare romantic, cum să nu am regrete?! Sunt uneori invidios, mă mai roade pizma. Eu cred că acela care spune contrariul, minte. Cum să nu te ia capul, când vezi un neica nimeni care scoate o inepţie banală pe internet şi brusc e vedetă? Eu am crescut cu „pune mâna pe carte, că altfel mături şpanul din fabrică!”, deci nu concep reuşita decât ca pe o consecinţă a unei munci pe brânci. Ca să nu o iau razna, îmi văd de treaba mea, mă axez doar pe chestiuni creative, căci acolo sunt eu, acolo e locul meu. Trăiesc în celula mea şi am învăţat să apreciez fericirile trecătoare. Cum? Trăind simplu şi firesc. Îmi vindec regretele în natură sau în compania oamenilor priviţi în ochi, prin conversaţii pline de umanitate. Încerc să nu scurtez timpul acordat acestor lucruri, căci ele ne fac oameni. Simpli oameni care se vindecă unii pe alţii, împreună.
