De unsprezece ani, de când s-au mutat în autorulotă, jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț au bătut nu doar România, ci întreaga Europă. De șase ani, drumurile îi duc constant la întâlnire cu diaspora. Munca jurnalistică pe care au făcut-o în ultimul deceniu în comunitățile de români s-a soldat cu două filme documentare, o carte de reportaje, o bursă Pulitzer, mai multe premii de jurnalism și, recent, o nominalizare la One Story Award. Iarna asta, diminețile lor sunt acasă. Nu însă pentru mult timp.
– Bună dimineața, Elena! Pe unde vă poartă drumurile?
– Ai să râzi, suntem chiar în România. Tocmai am revenit din Italia, după 21 de luni de când am plecat de-acasă. De când am început acest proiect dedicat diasporei, asta e cea mai lungă perioadă petrecută în autorulotă fără să ne întoarcem în țară.
– Câte țări ați văzut până acum?
– Am pornit în aprilie 2023 și am luat-o de la nord la sud. Am început cu Danemarca, unde am documentat povestea unui preot care în timpul săptămânii lucrează ca sudor, am trecut în Norvegia, unde am stat cu o fermieră din România care e fruntașă pe județ la producția de lapte, am mers pe urmele unei familii fugite în timpul comunismului în Suedia. Am coborât apoi în Olanda și am petrecut timp cu studentele care se luptă cu depresia. În Belgia, am stat cel mai mult, am petrecut șase luni printre cei care muncesc în construcții. În Franța, am stat și cu familia de romi căldărari, despre care am publicat o carte. În Italia, am documentat alegerile. De Crăciun, ne-am dus în Forli, la una din cele mai vechi comunități românești din Italia. Iar după sărbători, am venit în sfârșit acasă.
– Și acum unde sunteți exact?
– Din 2016, ne-am stabilit o bază în Alba Iulia, în mansarda unor prieteni, în care ne-am depozitat și cărțile și fotografiile. E un loc în care am, în sfârșit, o cameră doar a mea. Cosmin și-a făcut un birou enorm dintr-un blat, unde are loc de imprimantă, laptop, hard diskuri, pe care nu mai trebuie să le dea de fiecare dată deoparte ca să putem mânca, așa cum făceam pe măsuța din autorulotă. E un sentiment ciudat să avem brusc atâta spațiu. Începe să ni se facă dor unul de altul, într-atât ne-am obișnuit să stăm toată ziua lipiți.
– Nu e greu toată ziua împreună? Cum lăsați relația să respire?
– De obicei, pe oriunde suntem, îmi pun căștile cu muzică în urechi și ies zilnic să fac o plimbare. Dar în ultimele luni, am avut atât de mult de lucru – și de documentat pe teren, și de scris -, încât n-am mai reușit nici măcar să mă plimb.
– Reportajele voastre au lăsat cea mai mare arhivă documentară despre situația românilor plecați din țară. Cât s-au schimbat lucrurile în acești șase ani, de când sunteți în străinătate?
– Cel mai mult în anii ăștia am scris despre cum diaspora noastră s-a radicalizat. Aș pune însă ghilimele pe cuvântul ăsta, pentru că acești oameni nu sunt niște extremiști în adevăratul sens al cuvântului, ci doar niște oameni cu inima frântă, niște indivizi vulnerabili, de a căror vulnerabilitate profită partidele de extremă dreapta. Sunt oameni care nu și-au dorit să plece, dar au făcut-o pentru că în localitățile în care locuiau nu mai aveau din ce trăi. Au făcut-o lăsându-și de cele mai multe ori familiile acasă, iar asta i-a aruncat într-o adevărată criză identitară. Tocmai pentru că sunt neintegrați și trăiesc în provizorat, pentru ei au început să devină foarte importante niște simboluri naționaliste, care în alte condiții n-ar fi avut niciun efect asupra lor.
– Îi schimbă și locul pe români? Își lasă amprenta?
– Oh, sigur. Și am văzut asta mai ales la cei integrați deja. Nu împrumută doar trăsăturile localnicilor (sunt mai serioși și gravi în Scandinavia, mai relaxați și gălăgioși în sud), ci și ideologia lor politică. Românii care lucrează în fabricile italiene, de pildă, votează și ei cu Meloni. Și la fel se întâmplă în Germania, cu AFD-ul, pentru că azi în toată Europa există un discurs rasist și puternic anti-islamic, care ajunge și la urechile lor.
– Ați pregătit micul-dejun în dimineața asta?
– Am prăjit niște pâine, să mâncăm cu gem. Iar Tina, cățelușa noastră, aleargă de bucurie că are în sfârșit spațiu. Diminețile în autorulotă sunt foarte înghesuite. Ne ciocnim unul de altul tot timpul. Cosmin face ceaiul, eu încerc să fac patul, care servește și de canapea. Și tot așa. Lumea crede că noi suntem foarte boemi. Dar de fapt avem o viață extrem de disciplinată și de organizată, altfel n-am fi rezistat într-o rulotă și n-am fi putut lucra atât.
– Pentru anul ăsta ce planuri aveți? Când plecați din nou la drum?
– Noi ar trebui să ne ocupăm să ne publicăm cartea, Plecat, pentru că celor de la Humanitas le-am promis că o să fie gata într-un an, hai un an și jumătate. Între timp, au trecut șase. Am fost foarte naivi când am pornit la drum. S-a dovedit infinit mai mult de documentat. Însă nu putem să ne apucăm încă de carte, fiindcă am venit din călătorie cu o droaie de reportaje nepublicate și o să dureze câteva luni până le scriem. Apoi, ne-am propus să documentăm alegerile în Austria, care va fi a 12-a țară în care vom călători. Între timp, o să vină vara, iar în august o să fim în România, cu familia de romi căldărari pe care o urmărim de mulți ani. Și abia apoi o să ne retragem liniștiți în mansardă, să lucrăm la carte. Va fi mult și va fi greu. Am strâns enorm de mult material.
– E și ceva adictiv în felul ăsta de a schimba mereu peisajul. V-ați mai putea adapta la o viață statică?
– Când suntem pe drum și e greu și complicat, ne e dor de viața obișnuită. Mie cel mai mult îmi lipsește un duș cu presiune, să mă pot spăla pe cap fără să stau cu capul într-un lighean. Acum, că după aproape doi ani suntem în sfârșit într-o casă normală, în care nu trebuie să ne mai gândim tot timpul unde să golim apa murdară sau de unde să luăm alta, e incredibil de bine. Dar cât timp o să rămânem eu jurnalist și Cosmin fotograf, n-o să putem sta locului. Doar așa ne putem face meseria. Autorulota ne-a oferit șansa extraordinară de a petrece mult timp cu oamenii, de a ajunge la o intimitate și la niște povești pe care nu le descoperi când petreci doar câteva zile la un hotel. Nu că ne-am permite vreodată să stăm la hotel…
– Cum ați reușit să vă finanțați în toți anii ăștia?
– N-am calculat niciodată exact cât cheltuim pe lună, că sunt luni și luni, uneori se mai strică ceva la mașină, alteori trebuie să mai cumperi o imprimantă. Dar niciodată n-am rămas fără bani de motorină. Acum 11 ani, am plecat la drum cu 5000 de euro, cât era bursa pe care am câștigat-o atunci. Sursa noastră cea mai importantă au fost mereu abonații noștri la vederi, care ne susțin de atâta vreme. În fiecare lună trimitem un plic în care există o scrisoare și o vedere printată și semnată de Cosmin. O vreme am colaborat cu „Libertatea”. Când toată echipa a plecat, ne-am mutat și noi cu ei la „Hotnews” și avem o colaborare care ne oferă o sumă constantă. În rest, am trăit din granturi, care ne-au mai susținut câte două, trei luni, sau din premii de jurnalism. Cele două obținute la Superscrieri au însemnat 4500 de euro, cu care am plecat direct spre Scandinavia.
– Azi, dacă ar fi să vă uitați înapoi, ce v-a adus cel mai bun plecatul ăsta la drum?
– Înainte să plecăm în lume, lucram pentru „Marie Claire”, veneam acasă seara, frustrată că trec anotimpurile pe lângă mine și nu apuc să mă bucur nici de ele, nici de relație. Călătoriile ne-au făcut să le trăim pe toate din plin. Am avut și noroc. E mare lucru să fii compatibil cu celălalt, nu doar intelectual, ci și la celelalte mărunțișuri, să-ți placă aceeași temperatură sau să bei ceaiul la aceeași oră, lucruri fără de care e foarte greu să trăiești împreună. Viața într-un loc atât de mic e un test pentru orice cuplu. Noi l-am trecut cu bine. Împreună am cunoscut lumea și asta ne-a făcut mai înțelepți.
