Capela sixtină a românilor vienezi
Drumul românesc al Vienei e vechi de sute de ani. L-au bătut luptătorii ardeleni, ducând jalbe la împărat, împotriva împilării austro-ungare, l-au bătut generații întregi de tineri, dornici să studieze în marile universități vieneze, și îl bat, și în zilele noastre, oameni plecați să-și împlinească rostul vieții în Austria. Încet-încet, la Viena s-a format o comunitate de români care au început să tânjească după o biserică a lor, o biserică ortodoxă, care să le împlinească așteptările sufletești. Visul li s-a împlinit la începutul secolului 20, când au transformat o locuință modestă într-o capelă atât de frumoasă, încât cardinalul catolic Franz König a numit-o Capela sixtină a românilor vienezi. Au mai trebuit să treacă încă o sută de ani, până când românii din Viena să aibă o biserică a lor. Și nu s-au oprit. Astăzi, la Viena sunt trei biserici ortodoxe românești și se slujește încă în capela originară. Iar cuvântul lui Dumnezeu e purtat spre credincioși de părintele Nicolae Dura, cel mult prețuit și iubit.
Satul în haine albe
– Părinte profesor Dura, păstoriți una din cele mai mari comunități românești din Europa, oameni pentru care biserica ține loc și de „acasă”. Ați fost pregătit să purtați o asemenea greutate pe umeri? S-a potrivit experiența dvs. din țară cu cea de aici?
– Eu am copilărit în Ardeal, în satul Deal, din județul Alba, un sat de români neaoși, complet ortodox. Biserica era mereu plină, oamenii țineau rânduiala fără abatere și cu toții veneau la biserică îmbrăcați în haine românești, la care predomina albul, simbol al curăției și purității. Casele erau pline de icoane și nu am fost niciodată privați de posibilitatea de a merge la biserică, cum li s-a întâmplat românilor de dincolo de Prut, cărora le-au fost luate icoanele, de ajunseseră să se roage doar privind cuiul în care fuseseră cândva agățate. În satul meu, slujba de Paști începea la ora două noaptea și ținea până dimineață. La ora 12, la prânz, oamenii se întorceau la biserică, la a doua Înviere, după care se duceau, cu lumânări aprinse, la mormintele din cimitir. Erau sute de oameni, mulți veniți de pe unde plecaseră, doar ca să fie împreună, viii și morții, cântând „Hristos a înviat!”. Un sat unit în credință.
Biserica Florilor
– Și cum se face că ați ajuns din Deal, tocmai la Viena?
– În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune „Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi”. Cred că asta s-a întâmplat și în cazul meu. Deși vremurile erau grele și nu tocmai prielnice preoției, am simțit încă de prin clasa a șaptea o chemare lăuntrică, am avut mereu certitudinea că acesta e drumul pe care Dumnezeu îl vrea pentru mine. Am făcut seminarul la Cluj și facultatea la Sibiu, apoi, în 1980, m-am înscris la doctorat, unde am susținut inclusiv un examen de cunoștințe generale, în vederea unei posibile burse de studiu în străinătate. Dar asta nu s-a întâmplat prea curând, iar frământările mele au fost temperate de părintele Sfânt Ilie Cleopa, care mi-a spus: „Dacă Biserica te trimite, du-te liniștit, dacă nu, stai la fel de liniștit și nu te mai frământa!”. Abia în 1990, după schimbările din România, am ieșit prima dată din țară, și am venit la Viena. Cei de aici m-au acceptat pe loc la studiu, iar după alți doi ani, a apărut posibilitatea de a sluji ca preot aici. Asta se întâmpla în 1993 și, iată, slujesc de 32 de ani pentru românii din Viena. A fost un pic neobișnuit la început, pentru că, după ce slujisem la Sibiu, în Catedrala Mitropolitană, în fața a 5000 de oameni în fiecare duminică, timp de 12 ani, aici o făceam pentru 10-12 români. Dar le-a rânduit Dumnezeu pe toate și în 2001 am reușit să cumpărăm un teren pe care am zidit prima biserică ortodoxă românească din Viena. Era un teren pe care cândva fusese o piață de flori. Ce bucurie! Cu flori se înfrumuseţează şi viața, dar şi firea omului. Iar virtuţile sufleteşti, florile pe care le luăm cu noi în veşnicie, trebuiau de-acum îngrijite într-un altfel de spațiu. Așa s-a născut biserica noastră. În urmă cu zece ani, am mai cumpărat o biserică de la catolici, iar în 2017, s-a pus piatra de temelie a încă unei biserici ortodoxe românești. Am păstrat, în chirie, și capela cu care a început totul acum mai bine de o sută de ani.
„La Sfânta Înviere”
– Să construiești o biserică românească, într-o țară străină, pare să fie și un pic de minune, la mijloc. Cum ați reușit?
– Simplu nu a fost. Un medic român de aici mi-a spus: „Părinte, vezi-ți de treabă, că trăiești cu zece ani mai puțin dacă te apuci de asta!”. I-am spus că numai Dumnezeu știe cât ne este dat fiecăruia să trăim, iar dacă e voia Lui ca biserica să fie construită, așa va fi. Văzusem într-un sat de lângă Viena trei case, pe care trei frați români și le construiseră una lângă alta. Cum au reușit? „Cu lopata, cu roaba, au lucrat și soțiile, și copiii, cum ne-a ajutat Dumnezeu”, mi-au spus. Și atunci m-am întrebat: „Dacă o mână de oameni au reușit să facă o casă, oare toți românii din Viena nu vor reuși să facă o biserică?”. Acesta nu era doar gândul românilor ce se aflau, la începutul anilor 2000, la Viena, era și strigătul înaintașilor de acum o sută de ani, când multitudinea de asociații românești de aici nu reușiseră să dea forța de unitate a românilor așa cum ar fi putut-o da o biserică. Ei spuneau: „Trebuie să zidim o biserică oricât de mică, dar să știm că e a noastră!”. Strada asta, Simmeringer Hauptstrasse, pe care am construit biserica, e legătura dintre Răsărit și Apus, pe ea au pășit Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, Gheorghe Lazăr, Andrei Șaguna, toți românii noștri care au venit, în timp, să caute dreptate la Viena. Biserica are doar 307 mp, e mică și înghesuită, dar e bine. Noi ne legăm pe verticală cu cerul, iar neamul românesc a fost mai întotdeauna înghesuit, ba de turci, ba de tătari, ba de imperii.
– Hramul bisericii este „La Sfânta Înviere”. Are legătură cu vreo întâmplare reală?
– Când am lucrat la una dintre cărțile mele, am fost impresionat să aflu că acest hram a fost ales de înaintașii noștri, în 1906, când închiriaseră capela. În documentele din 1967, când comunitatea românilor din Austria a fost recunoscută, apare așa-numita biserică ortodoxă „La Sfânta Înviere”. Nu am mai găsit nici o altă biserică sau comunitate cu acest hram, pe care îl consider o invitație spre învierea și spre ridicarea noastră, ca români. Iar ca sfânt ocrotitor, deci, al doilea hram, l-am ales pe Sfântul Apostol Andrei.
Tinda raiului
– M-am mirat să văd că în pridvorul bisericii, pe unul din pereți, sunt pictați duhovnici și mărturisitori români, unii dintre ei canonizați abia anul trecut. Cum se explică această alegere?
– În spațiul acesta, căruia noi îi spunem tinda raiului, se coboară spre sala parohială de la subsol. Pentru mine, decizia de canonizare a unora dintre noii sfinți este o bucurie, mai ales că i-am și cunoscut pe câțiva, au fost cu adevărat personalități marcante ale sfintei ortodoxii românești, parte a identității noastre naționale.
Tot acolo, pe celălalt perete, a fost pictat un arbore duhovnicesc, cu sfinți din toate neamurile – irlandezi, greci, sârbi, bulgari, nemți –, cu Hristos Judecătorul deasupra, iar dedesubt, textul din Apocalipsa, când Dumnezeu va judeca neamurile, prin reprezentanţii lor. Spațiul a fost astfel împărțit, încât raiul e cu mult mai mare decât iadul. Noi le-am vrut egale, dar spațiul destinat lumânărilor a „micșorat” iadul. Eu sunt convins că în iubirea lui Dumnezeu, raiul e, oricum, mai mare. Crezând într-un Dumnezeu al iubirii, am convingerea că în împărăția Lui Dumnezeu este încă mult spațiu liber și nici unul dintre noi nu trebuie să fie îngândurat că nu va mai fi loc pentru el acolo. Locul fiecăruia e rezervat și Dumnezeu vrea ca toți să venim la cunoștința adevărului, la lumină și la mântuire. E fundamental să avem această încredere.
„Sunt și astăzi oameni care strălucesc înaintea lui Dumnezeu”
– Părinte Dura, oare printre preoții noștri de azi, mai sunt candidați la sfințenie? Va mai fi nevoie de noi zugrăveli pe pereții bisericii dvs.?
– Atâta timp cât Dumnezeu este la cârma lumii, Iisus Hristos este capul Bisericii și Duhul Sfânt lucrează în biserică, nu avem nici un temei să ne îndoim de asta. Și Sfântul Prooroc Ilie a avut un astfel de moment de încercare, dar Dumnezeu i-a răspuns: „Nu te îngriji tu de aceasta, că 7000 de bărbați am, care nu și-au îndoit genunchii în fața idolilor!”. Sigur că Dumnezeu are în purtarea de grijă a lumii și această atenție, cu toate vremurile pe care noi trebuie să le parcurgem. Au fost oameni de mare înălțime duhovnicească, ce sunt trecuți în rândul sfinților, dar am convingerea că și în vremurile noastre, cu toate tulburările, agitația și neorânduiala, sunt oameni care strălucesc înaintea lui Dumnezeu. Una din marile surprize va fi Judecata de Apoi, cine va fi de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului. Sunt ferm convins că cei plecați dincolo, sfinții noștri, întreg neamul nostru românesc, se roagă pentru noi. Trăim vremuri de încercare, dar bogate și în șanse de îndreptare și îmbunătățire a fiecăruia dintre noi.
„Paradis nu e nici în Austria, nici în România”
– În calitate de preot, știți, cu siguranță, care sunt frământările românilor din Viena. Mai au ei gând de întoarcere acasă?
– Noi, românii din Viena, suntem privilegiați, pentru că suntem la o aruncătură de băț de țară. De întoarcere nu sunt doar gânduri, ci chiar și cazuri concrete. Unii sunt deja întorși în țară, de 10-12 ani, alții au luat decizia asta după pandemie. Sunt tare bucuros că se descurcă bine și sunt mulțumiți de pasul făcut. Unii m-au întrebat dacă e păcat să se întoarcă în țară, după ce și-au făcut o poziție aici. Sunt cinci frați, toți plecați în lumea largă, iar părinții, singuri, acasă. Și-atunci cum să fie păcat? „Nu e păcat să vă întoarceți, ci ar fi păcat să rămâneți aici, iar părinții singuri, ai nimănui”, le-am spus. Se vor mai întoarce români, sunt convins! Mă bucur când se întorc și, cu experiența de aici, își fac firme, mai ales în construcții, și se descurcă mai bine ca alții, care rămân aici. Paradis nu e nici aici, în Austria, nici în România, peste tot în lume lucrurile sunt confuze, amestecate.
– Vin și copiii românilor la biserică, sau li se pare ceva demodat în lumea internetului și a rețelelor sociale? Mai tresar la ideea de românesc?
– Slavă Domnului, vin foarte mulți copii și tineri la biserică! Doar în Viena, în 2023, am avut 307 botezuri, copii și adulți, și doar 15 înmormântări. Comparativ, în 1993, când am venit aici, se înregistraseră 36 de botezuri. Sigur, comunitatea românilor a crescut, iar dacă e să rămânem un pic la cifre, vă spun că, spre exemplu, în a doua duminică din Ianuarie, anul acesta, am avut la împărtășit 77 de copii! Biserica noastră mai are o particularitate: în ea se fac două liturghii, în fiecare duminică. Suntem unicat, pentru că rânduiala spune că un preot nu poate sluji decât o singură Liturghie, într-o zi, în același spațiu. Suntem doi preoți și sunt deja 17 ani de când facem o Liturghie dimineața, în spațiul de la subsolul bisericii, care e mai generos, iar la ora zece, cea de-a doua Liturghie, sus, în biserică. Mulți spuneau că nu vin la biserică pentru că nu au loc, că e aglomerat. Și atunci, ca să nu mai aibă scuza asta, continuăm să slujim două Liturghii. Și, slavă Domnului, e plin de tineri.
„Pământul din noi ne trage mult mai mult în jos decât ne trage duhul spre înălțimi”
– Într-un articol mai vechi, acordat revistei Formula AS, numeați Viena „Satul împăratului”. V-aș întreba: unde credeți că e fericirea mai reală, în satul românesc, așa cum îl știți dumneavoastră din anii copilăriei, sau în „Satul împăratului”?
– Expresia asta nu-mi aparține. Românii de acum 300 de ani, când veneau cu plângeri la Înalta Poartă, spuneau că merg în „satul împăratului”. Mântuitorul spune: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Poți fi oriunde, în România, la Paris sau pe Muntele Athos, și să crezi că ai găsit raiul și fericirea, dar, oricât ai alerga, n-ai să le găsești. Cred că aici e și șansa noastră cea mare: să putem să ne așezăm lucrurile în minte, în inimă și în suflet, ca să nu mai căutăm fericirea nicăieri în exterior.
– Astăzi, fericirea e promisă pe toate canalele sociale și de toți conducătorii politici ai lumii. Biserica spune că ea îi aparține, în exclusivitate, lui Dumnezeu. Care e adevărul?
– Ca să-l citez pe singurul român care a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Viena, Nichifor Crainic, nostalgia asta după paradis, după fericire, e general umană, dar noi spunem, în sfânta ortodoxie, că avem șansa sută la sută să o descoperim. Fericirea este o realitate în profunzimea noastră, în adânc, și suntem fericiți doar în măsura în care, cum spune Sf.Ap.Pavel, ne lăsăm să fim împreună lucrători cu Dumnezeu. Abia atunci vom fi fericiți, bucuroși, mulțumiți acolo unde suntem și cu atât cât avem.
Dacă însă suntem materialiști… Pământul din noi ne trage mult mai mult în jos, decât ne trage duhul spre înălțimi, e mai ușor să cazi într-o prăpastie decât să ajungi în vârful unui munte. Dar, ontologic, chemarea, vocația noastră este spre înălțimi, spre împlinire, spre bucurie. De aceea, omul de azi, în strădania lui, se simte adeseori încorsetat și prins de aceste tăvăluguri ale istoriei care vin să ne strivească. Eu văd fericirea ca pe liniștea noastră, pacea noastră lăuntrică; pacea sufletului. „Sunt oameni care au pace în sufletul lor, când în jur este război, și sunt oameni care înlăuntrul lor au război, chiar dacă în jurul lor este pace”, spunea un înțelept. Cred că aici trebuie să lucrăm, căci dacă înlăuntrul nostru și sufletul, și mintea noastră sunt în rânduială, în echilibru, atunci le punem mai ușor în rânduială și pe cele din afară, cu ajutorul lui Dumnezeu. Suportul credinței este forța cea mare care ne ține întru ființă, cu adevărat împliniți suntem doar cu Dumnezeu. Dezamăgirea vine când ne punem speranța în oameni sau lucruri.
