Cronică de februarie – Îngerul de zăpadă

Mă uit la fotografii vechi și în filmulețe postate pe diverse canale media. Ima­ginile iernilor de altădată par coborâte din povești. Zăpezi ne­sfârșite, urme de sănii, ape încre­me­nite feeric, fulgi spulberați de vânt, lumină cer­nută prin ferestre acoperite de flori de gheață. Cât mi-e de dor să simt răceala unui bulgăre de zăpa­dă, să ascult scâr­­țâ­itul zăpezii sub talpa bocancilor, să res­pir aerul ta­re al omă­tului, să strâng seara ru­fele puse la uscat, în­cremenite de ger, și să le aduc în casă cu tot cu aerul înghețat și as­pru. E clar că zăpezile de altădată au rămas doar în amintiri.

Februarie e perioa­da care ar fi trebuit să fie cea mai friguroasă a anului, dar dacă mă uit pe fereastră, văd o lumină de primăvară. O primă­vară nepoftită, venită cu mult prea devreme față de momentul în care o așteptam. O primăvară năucă, dis­trată, ce pare că și-a pierdut și busola, dar și ceasornicul care-i măsoară du­rata. Ce să fac eu cu primăvara asta pe care nu o așteptam, care e vino­vată până la Dumnezeu că mi-a ocu­pat locul iernii adevărate? Cum s-o iert, când mi-a șters, de data aceasta cu totul, bucuria frigului și a vârteju­rilor nesfârșite de omăt? Cum să le spun pomilor că nu e vremea cuve­nită să-și umfle, mândri de ei, mugu­rii? Oare ceasul lor merge după ca­len­darul vechi sau se lasă păcălit de lu­mina înșelătoare de acum? Să fi obosit atât de mult dragul nostru pământ, încât să-și uite anotim­purile, să le încurce, bezmetic? Dar cum nimic nu e nou sub soa­re, mă gândesc că salvarea acestei ierni poate să înceapă tocmai cu acest Februarie timid și modest, care și-a făcut intrarea în calen­darele noastre. Măcar o zi de iar­nă să aducă cu el, până când nu se tre­zesc copacii din amorțeala lor hi­bernală. Ce bine ar fi!

Cele trei „bufnițe”

Pe vremuri, Februarie era încă o lună de iarnă. Iarnă plină cu omăt și ger, cu ape înghețate și cu prunci ieșiți la săniuș. Chiar dacă se mărea ziua cu câte puțin, „cu cât sare cocoșul de pe gard”, zicea Buna, Februa­rie nu era o lună prea veselă și nici strălu­ci­toare, ci mai de­grabă neho­tărâtă și cenușie. Când era cald, când frig, „hâț – mâț” cu răbdarea oamenilor, ziua soa­rele ieșea ti­mid și vremea se în­călzea cât de cât, pentru ca noaptea să se lase gerul și să înghețe iar. Nici nu prea erau munci pe-afară, pe lângă casă, în luna aceasta cea mai scurtă a anului. Dacă ningea, se fă­ceau cărări cu lopețile și măturile mari de găteje prin omătul proaspăt, către iz­vo­rul de unde adu­ceam apa, către poarta mare, pe unde ieșeam în lume și pe unde intra poș­tașul care ne adu­cea ziarul și știrile de pe alte ulițe. Dar în primul rând era curățat drumul către șura în care era stivuit fânul și către grajdul în care se adăposteau animalele, vaca Suruca, bivolița Ma­tro­na și găinile care erau de toate mă­rimile și cu­lorile. Cele mai apreciate erau unele care aveau și picioarele îmbrăcate în pene pestrițe, iar în jurul gâtului pene mai lungi înfoiate, de păreau bufnițe. Așa le și numeam „Bufnița roșcată”, „Bufnița sură” și „Bufnița pestriță”. Buna avea mare grijă de ele. Le aduna ouăle și le fă­cea câte un semn cu creionul chimic pe coaja gălbuie, ca să știe să le pună sub cloști, când acestea se pregăteau de clocit. „Buf­nițele” erau niște găini grăsane, care se mișcau greoi prin curte, cam le­nevoase, dar tare bune cloști. A avut într-o vreme și un co­coș împănat, „Bufnițoiul”, care a fost mai aprig apărător al curții decât câinele. Nu îndrăznea nimeni să intre în curtea noastră de spaima cocoșu­lui, care le sărea în vârful capului celor care deschideau poarta. Până și Petrea, poștașul, care-l știa pe cocoș pentru că venea zilnic la noi, înainte de-a intra în curte, își da jos de pe umăr traista uriașă de piele în care avea ziarele și pensiile și și-o punea deasupra capului, ca să se apere.    De gura lumii, dar și de spaima că mi-ar putea face mie rău, pentru că mă aler­ga uneori prin curte când i se părea că m-am apropiat cam mult de cote­țele găinilor lui, Buna l-a schimbat pe Bufnițoi pe două găini cu gâtul golaș, urâte, urâte, cum n-am mai văzut al­tele, dar tare ouătoare. Îmi amintesc că Buna n-a fost prea mulțumită până la urmă de schimbul acesta făcut cu sora ei, mătușa Onița, poate de aceea golașele au ajuns mai repede decât altele în oala de zamă. Cât ținea iarna, mai ales când gerul era mare, găinile primeau de două, trei ori pe zi apă călduță, „ca să nu le rămâie fărina și grăunțele în gușă”, zicea Buna mea cea atoateștiutoare, care vorbea cu animalele ei ca și cum acestea ar fi cunoscut limba noastră și-ar fi înțeles tot ce spunea. Acuma, după mulți, mulți ani de atunci, eu cred că ele chiar o înțelegeau, altfel nu se explică pacea și tihna care dom­neau în curtea noastră, fie iarnă, fie vară.

Suruca

În absența zăpezilor de acum, nu pot decât să mă întorc mereu la vre­murile vechi, în care luna Februarie își avea locul bine stabilit în crugul iernii. Poate că cea mai de neuitat amintire este legată de o întâmplare care s-a petrecut într-un Februarie ce-a avut 29 de zile. Țin minte acest lucru, deși la vremea aceea aveam doar câțiva ani, țin minte că cei mari, părinții și uncheșii mei s-au distrat tocmai pornind de la acest amănunt, de la această zi în plus a lunii care, oricum, oricât ai fi tras de ea, tot cea mai scurtă rămânea.

În vremea aceea, dormeam în aceeași cameră cu Buna, aveam patul meu, așezat la fereastra care dădea spre curte și spre grădina cu meri. Îmi amintesc că în timpul unei nopți m-am trezit din cauza unor zgomote și a lămpii aprinse. Nu era nimeni în încăpere, dar se auzeau voci străine de afară, din curte. N-am avut vreme să mă desfac din pături și plapume, ca să ies să văd ce se întâmplă, pentru că s-a deschis ușa, au intrat Buna, tata și un străin. Bărbații țineau ceva într-o pătură pe care au dus-o până în fața sobei și-au lăsat-o din brațe jos, pe podea. Au dat apoi pătura la o parte, iar eu m-am ridicat în pi­cioare în pat, ca să văd ce era. Am încre­menit. Pe pătură, ud, tremura un vițel. Am înțeles că Domnica, vaca noastră cea blândă, îl fătase în noaptea aceea, dar nu înțelegeam de ce l-au adus în casă și de ce era așa de amărât și de slăbănog. Străi­nul acela era veterinarul din sat. I-a făcut o injecție vițelului și după aceea a început să-l frece pe piele cu niște cârpe uscate, ca să-l usuce. Apoi bărbații s-au dus la grajd s-o îngrijească pe Domnica. Eu am rămas cu Buna și cu vițelul, care ne privea cu niște ochi umezi, mari și întunecați. Se uita la noi mirat și nu-i era teamă când îl ștergeam și când îl acopeream cu pătura, să nu-i fie frig. Buna a întețit focul, și în vremea asta mi-a explicat că Dom­nica l-a făcut mai repede decât tre­buia pe vițel, și că de aceea era așa de ne­putincios, dar că veterina­rul i-a promis că va trăi, dacă îl ținem o vreme la căl­dură.

Februarie acela a fost tare frigu­ros. Omătul era mare și cărarea către grajd părea un tunel alb. Toată noap­tea aceea Buna a petrecut-o când în grajd, unde veterinarul o ajuta pe Dom­nica, când în casă, la vițelul cel mic și neajutorat. Vă dați seama că n-am putut rămâne liniștită în fața unei asemenea întâmplări. Mi-a sărit somnul, mi-am lăsat pija­maua, m-am îmbrăcat cu hai­­nele de zi, și nu m-am mai dezlipit de vițel. Când a revenit Buna din grajd, s-a uitat mai îndeaproape la el, l-a cercetat și mi-a spus că, de fapt, e o vițelușă. Mi-am pus scăunelul lângă ea, aco­lo, în fața sobei, și am înce­put s-o cunosc. Era acope­rită cu perișori scurți, fini, moi, brun-cenușii, ca o cati­fea. Avea un bot umed și ochii tare mari, cu care ur­mă­rea atent orice mișcare aș fi făcut în apropierea ei. Când își în­chidea ochii, îi acoperea cu niște gene lungi și așa de dese și de curba­te, de păreau pieptănate, nu altceva. Aceea a fost cea mai grozavă „jucă­rie” pe care am avut-o în anii aceia. Timp de trei zile a stat în fața sobei, învârtită în pătură. De acolo, o lua tata în brațe și o ducea de câteva ori pe zi în grajd, ca să sugă lapte de la mama ei, Dom­nica. Când s-a ridicat în picioare, tremurând, a fost o ade­vărată sărbătoare pentru toți. Am bo­tezat-o încă din prima ei dimi­neață: Suruca. Atunci Buna a însem­nat în calendarul de pe perete ultima zi a acelui Februarie, ca să ținem min­te întâmplarea aceea. Tata și ve­te­rinarul s-au distrat și-au zis că Su­ruca va avea zi de naștere doar din patru în patru ani, apoi au băut câte un rachiu fierbinte, ca să se încăl­zească și să cinstească viața nouă apărută în casa noastră. Câtă vreme ei povesteau, m-am dus și m-am uitat pe fereastră. Era o dimi­neață cu ger mare, albastru. Crengile merilor erau lăsate până aproape de pământ sub greutatea omătului, în casă mirosea a scorțișoară, Suruca dormea lângă soba în care trosneau lemnele.

Îngerul de neauă

Când nu erau geruri mari, mă dădeam pe sanie, de la poarta noas­tră și până dincolo de casa lui Feri. Ulița era în pantă și sania prindea viteză mare, de-aceea, la curba strân­să care începea de la grădina Anucăi, strigam cât mă ținea gura: „Hepa!, Hepa!”, ca să știe cel care venea pe uliță să se dea la o parte din calea saniei. Într-o zi, cum am tre­cut de curbă, am văzut-o în mij­locul uliței pe Nastasâia, baba care trăia singură într-o casă de lângă vale. Așa de tare m-am speriat, să nu cumva să dau peste ea, încât am vrut să opresc și am pus frână cu pi­cioarele. M-am răsturnat, m-am dat peste cap cu sanie cu tot și-am ră­mas lungită la marginea cărării. Nu m-am lovit, eram tare încotoș­mă­nată, avea Buna grijă să mă împa­cheteze în tot felul de sfetere și pal­toane, ca să nu-mi fie frig. Dar stând acolo culcată în omăt, m-am uitat în sus și am încremenit. Pe cea mai de sus creangă a copacului lângă care eram, stătea nemișcat un fel de pă­săroi, cum nu mai văzusem altul. Pă­rea că s-a înfășurat cu totul în ari­pile care sclipeau acoperite de omăt. Avea o culoare lăptoasă, fumurie, părea că e una cu copacul nins. Nici nu prea știai bine dacă e pasăre sau vedenie. M-am ridicat din zăpadă și m-am uitat în sus, printre crengi. Păsăroiul era tot acolo și-am văzut că se uita undeva departe, departe, până unde cerul se despărțea de pă­mânt printr-o linie vineție. Am șuie­rat cu limba arcuită și cu două de­gete băgate în gură, am fișcăit, am strigat, dar nici măcar nu s-a mișcat de pe creangă. „Cât de mare era?”, m-a întrebat Buna când i-am po­vestit. „Cât mine!”, am zis, fără să clipesc. „Nu să poate, mințăști! Nu să egzistă așa ceva!”. „Ba da, Bună, era mare de tot și stătea înfășurat în niște aripe lungi!”. „Atunci nu poate fi decât un Înger de neauă, care s-o fi pierdut de ai lui!”, a zis Buna, uitân­du-se lung la mine.

În iarna aceea, am mai văzut de vreo câteva ori Îngerul de neauă. Câ­teodată rămânea zburlit pe o crean­gă ceasuri în șir, alteori mai puțin, doar atât cât lumina soarelui trecea de culmea carierei de piatră. L-am pândit și-am văzut cum se oglin­­dea în cercuri rotunde tot cerul în ochii lui și cum se furișa lumina în­serării încet, temător, când își apro­pia pleoapele. Parcă aștepta mereu ceva și se ridica în aer doar când dinspre pădure venea o perdea de fulgi. Atunci își lua zborul drept în sus și părea că omătul se desprin­de din învolburarea aripilor lui des­făcute. Într-o dimineață, după ce am stat în casă vreo două zile din cauza unui viscol mare, l-am zărit iar pe creanga alunului din marginea uliței. Una din aripi îi atârna gre­oaie, pe lângă trup, ca și cum ar fi fost lovită. A fost ultima oară când l-am văzut. M-am gândit multă vreme la el în zilele care au urmat, în anii de după iarna în care Buna m-a învățat să cos. Multă vreme m-am străduit să cred că l-aș fi putut ajuta cumva, poate dacă aș fi fost mai mare, poate dacă aș fi știut mai multe, poate dacă m-ar fi sfătuit cineva. Îmi părea rău de el, dar n-am avut ce să fac, pen­tru că Buna nu m-a învățat niciodată cum să cos aripile unui Înger de omăt.

Sântionul de Primăvară

Deși e mult mai scurtă decât suratele ei, luna lui Fă­urar are des­tule sărbători, „zi­le mari cu cruce roșie”, sau unele doar pe jumătate sfinte, din acelea însemnate cu „cru­ce albastră”, după cum îmi amintesc din calen­darul de pe pere­tele Bunii. O țin min­te cum se în­tin­dea peste masă, ca să poată citi mai bine numele zilelor și-ale sfin­ți­lor, trecute cu litere mărunte pe bucata de carton prinsă de perete cu piuneze. „Îhî!”, o auzeam din când în când, și-atunci știam că e vreo sărbătoare și că ur­mează ne­go­cierea, înțelegerea ei cu sfântul sau sfân­ta care se săr­bătorea, ca s-o lase să-și du­­că, totuși, la ca­păt, muncile din gospo­dărie, fără să fie pedepsită. N-avea curaj să se pună cu sfinții cei mari, pe care-i respecta, de care se temea și cărora le dădea ono­rul, ducându-se la bise­rică îmbrăcată „nealcoș”, de sărbă­toare, cu buche­țelul de busuioc în mână, ținut strâns lângă batista în care-și lega doi, trei „crăițari”, pentru cumpărat lumânări de pomenire.    Dar când era vorba de sfinți mai mă­runți, nici nu încăpea în­doială că Buna n-ar fi re­ușit să-i convingă de ceea ce voia, adică de faptul că e mai bine să muncească decât să stea degeaba. Așa se în­tâm­pla cu Trifonu omizilor, care des­chidea luna fe­brua­rie, de care se ruga Bu­na ca să nu-i atace li­vada și stra­turile. Nu spu­nea Buna niște rugă­ciuni învățate din cărți bisericești. Mai degrabă le inventa cred, pentru că mi se părea că vor­bește cu sfinții aceia cu aceeași voce cu care mă îndemna pe mi­ne să beau tot lap­tele din ca­nă. Se mai ruga Buna „să nu înțepe­neas­că de șa­le”, la Sfântul Hara­lambie, pe care-l avea în­tr-o icoa­nă de­se­nat cum calcă în pi­cioare ciu­ma, bo­li­le, le­gate cu-n lanț. Îl cinstea și pe Sfântul Vlasie, cel care deschide clonțul pă­sărilor și le dă drumul la cântarea de primă­vară. Și când „vor­bea” cu sfân­tul aces­ta îmi spunea și mie, peste umăr, fără să se întoarcă de la icoane, că dacă-i ții ziua, poți să auzi pe ceea lume cântecul păsă­rilor din rai. „Și nu cred că e mai mi­nunată sărbătoare decât asta”, mai zicea Buna gândi­toa­re. Ținea Buna și Mărtinul, sau Ursina, ca să ghi­cească mersul vre­mii. Dacă era soare în ziua aceea și ursul își vedea umbra pe zăpadă, ieșit fiind din bârlog, atunci însemna că iarna va mai ține încă mult și bine. Așa că Mărtinul se băga repede din nou la culcuș. Nu­mai dacă era înno­rat, puteai spera la înmuierea gerului și la ploile care spală mai repede ză­pezile.

Primăvara o așteptau toți, și pă­sări, și oameni, și tineri, și bătrâni, și sfinți, și oameni de rând. Dar cel care părea că deschide cu-adevărat ușile ferecate ale căldurii era Dragobetele, Sântionul de Primăvară, cum îi zicea Buna, cea mai mare sărbătoare de Făurar. El aducea mare veselie între oameni. Când se întâlneau pe uliță, se luau în brațe și se sărutau pe amândoi obrajii, mulțumiți că au mai scăpat de-o iarnă și că Cel de Sus îi mai îngăduie să se bucure unii de alții, de ziua drăgostițelor.

Era atâta armonie între ei, de în­ce­peau să se topească toate omăturile încremenite de ger și, printr-o minu­nată și nedeslușită întotdeauna alcă­tuire tainică, de ziua Sântionului de Primăvară se încălzeau chiar și ini­mi­le înțepenite de uitare.