Negruța

Povestea mea începe în urmă cu mai bine de 12 ani. Pe atunci, lo­cu­iam într-un cartier de blocuri, dar părinţii mei începuseră construcţia actualei noastre case. Într-o zi am realizat că printre schele, moloz şi materialele de construcţii, aveam un mu­­safir; era o căteluşă de talie mică spre me­die, neagră ca pana corbului, cu o cravată albă pe piept, pete albe pe lăbuţe şi vârful cozii şi cu o pereche de ochişori migdalaţi, blânzi şi cu un botic tare expresiv. „Stă de ceva vreme pe aici”, ne spuse un muncitor, „e de prin cartierul acesta şi toţi îi spun Ne­gruţa”.

La început, trebuie să recunosc că am pri­vit-o re­ti­centă pe Negruţa, mă gândeam că e o întâlnire tre­cătoare, dar n-a fost să fie aşa. Ne­gruţa stătea zilnic cu muncitorii şi ne aş­tep­ta bucuroasă atunci când mergeam la casă, iar noi o răsplăteam cu mâncare şi o mân­gâ­iere… O mângâiam, iar ea savura alintul ple­cân­du-şi uşor capul şi închizând ochii de plă­cere. Pesemne că nu prea fusese ea mângâiată în viaţa pe care o dusese până la momentul în care ne întâlnise pe noi.

Până să ne mutăm în noua casă, Negruţa ne con­ducea de fiecare dată pe drumul nostru spre apar­ta­mentul blocului în care locuiam. La început ne-a condus până la prima inter­secţie, după aceea până la trecerea de la linia ferată, apoi până la marginea cartierului, până la bodega din vechiul cartier de blocuri și, cu­rând, până la primul bloc din vechiul car­tier, iar în final, până în faţa blocului nostru. Ma­re ne-a fost mirarea când într-o după-amia­ză ne-am trezit cu Negruţa în faţa blocului şi toţi vecinii se mirau de ea, întrebându-se a cui o fi şi pe cine o fi aşteptând. Nu mai fuseserăm de vreo câteva zile la casă şi pesemne că Negruţa ne ducea dorul.

Cred că din momentul în care ne-am mu­tat în noua casă, Negruţa a fost în al nouălea cer, pentru că acum eram tot timpul alături de ea. De fiecare dată când mergeam la plimba­re, Negruţa ne însoţea; era mare plimbăreaţă, pândea momentul ple­cării, ca nu cumva să ra­teze vreo ieșire în oraș. Venea cu noi peste tot, ne aştepta la uşa ma­gazinelor până când fă­ceam cumpă­rătu­ri­le, iar dacă ne pier­deam unele de al­tele, găsea întotdea­una dru­mul spre casă şi venea, după caz, fie înaintea noastră, fie după noi, aşteptându-ne în faţa porţii. Negruţa m-a însoţit prin multe locuri. A fost cu mine la biserică şi m-a aşteptat cu­minte, până la terminarea slujbei, a fost cu mine la doctor şi m-a aşteptat în faţa cabi­netului, până când doctorul a terminat consul­taţia, a fost cu mine când am fost în vizite pe la cunoştinţe şi m-a aşteptat timidă în faţa lo­cu­inţelor acestora, a fost cu mine chiar şi la ser­­viciu şi m-a aşteptat până la terminarea pro­­gramului, a fost cu mine… Negruţa se bucura de bucuria mea şi se supăra de supă­rarea mea. Îmi asculta toate păsurile şi mă consola cu privirea ei.

Dar peste toate, Negruța era și un paznic strașnic al casei, toată lumea îi ştia de frică, iar noi ne simţeam în siguranţă, ştiind-o în curte sau văzând-o dormind pe pragul uşii de la intrare. Căţeluşa asta a noastră mai avea şi ce­va anume: ea cunoştea omul după cum îi era sufletul, nu-i plăceau oamenii răi şi haini, falşi sau beţi, îi simţea pe toţi de la depărtare şi nu se apropia de oricine, îşi se­lecta întot­deauna prietenii, fie ei oameni sau animale.

Cea mai bună prietenă a Negruţei s-a do­ve­dit a fi Cara, o cățelușă Golden Retriever, pe care a adoptat-o pui fiind şi pe care a în­gri­jit-o ca pe propriul ei copil. Cu Cara făcea în pă­durea din apropierea casei noastre expe­diţii pre­lungi. Când le aten­ţio­nam că urma să mer­gem la plimbare, ţâşneau pe poartă cu vi­teza unei săgeţi şi nu se opreau decât sus, pe dealul dinaintea pădurii. Împre­ună nu le era frică de nimeni şi de nimic. Împreună se ju­cau, de ţi-era mai mare dragul să le priveşti; îm­preună mân­cau şi împreună dormeau, erau nedes­păr­ţite. Şi tot Cara a fost cea care i-a as­cultat ul­timele poveşti spuse la apusul vieţii ei. Într-o seară mohorâtă de Ianuarie, când m-am dus la locul lor să le ser­vesc cina, Ne­gruţa nu m-a mai întâmpinat, cu ochişorii ei mig­dalaţi, ca de obicei. Dor­mea un somn adânc, din care nu avea să se mai trezească. Ştiam că urma să se întâmple ine­vitabilul, pentru că de şase luni era paralizată, dar speram să nu fie atât de cu­rând. Medicul veterinar ne recomandase eutana­sierea, dar ne-am opus vehement, nu am vrut să-i curmăm noi viaţa, am vrut să moară când îi va veni ceasul. Şi aşa s-a şi întâm­plat… Ne­gruţa îşi doarme acum somnul de veci la noi în curte, la umbra unui măr, aproa­pe de cuşca prietenei sale, Cara. Fără ea curtea este mai goală, viaţa mea este mai goală, și sufletul…

DELIA L. – Mediaş