Citesc cu încredere (și uneori cu speranță) atâtea articole, absolut superbe, care-ți mângâie inima și-ți topesc sufletul. După cum vedeți, și eu mă aflu printre aceștia din urmă. Întotdeauna, citind articolele dvs., am avut siguranța realității lor. Unele m-au impresionat prin necazurile oamenilor, prin suferința lor, altele m-au făcut să văd că există oameni adevărați, care, poate din puținul lor, reușesc să-și rupă de la gură pentru a da celor mai săraci ca ei, iar povestirile de prin diverse colțuri pitorești ale țării și articolele cu temă religioasă te fac să simți că numai citindu-le ai reușit să te mai înalți spiritual măcar 1 mm. Absolut fiecare pagină a revistei este un izvor de plăcere, plăcerea de a simți că lumea asta e totuși frumoasă și că ar trebui ca fiecare dintre noi să nu deschidă ochii dimineața, fără a-i mulțumi Bunului Dumnezeu că se poate bucura de aceste minunății ale vieții.
Dar scopul acestei scrisori este altul. În urmă cu ceva vreme, după ce am citit de câteva ori, udând cu lacrimi foile revistei „Asul verde”, articolul intitulat „Prințesa cu ochi albaștri”, am avut impresia că a fost scris special pentru mine. Și, poate, Dumnezeu a făcut să fie așa, pentru a mă convinge să vă scriu și eu despre prințesa mea cu ochi albaștri. Deși îmi este foarte greu să vorbesc despre ea, pentru că acum nu mai este, simt totuși nevoia să îmi revărs parcă din suflet tot dorul ce mă cuprinde de câte ori văd câte o poză cu pisicuțe birmaneze. Fotoliul pe care dormea, locul unde mânca, fiecare colțișor în care stătea. A venit la noi în casă (împotriva voinței tatălui meu, care a adorat-o însă după foarte puțin timp), când avea doar trei săptămâni. Eu și mama ne-am dus s-o luăm cu mașina, pentru că era deja o mică prințesă. I-am dat să mănânce lapte cu pipeta și adormea la mine în brațe, iar eu nu mai conteneam să o privesc. Am „botezat-o” Dona. Era extrem de curată, ascultătoare, dar, mai presus de toate, avea o sensibilitate fără margini. De câte ori tatăl meu (care are probleme cardiace) se simțea rău, se așeza pe pat lângă el, nu se mișca până ce tata nu-și revenea. A fost o dragoste imensă între tata și ea, dragoste izvorâtă parcă special din refuzul lui de a o accepta la noi în casă. A fost răsfățată și iubită de noi toți. Seara, când părinții mei se așezau la masă (eu între timp m-am căsătorit și n-am mai stat cu părinții, dar mergeam aproape zilnic la ei, pentru că stau foarte aproape), ea se așeza pe canapea, între ei, și-i aștepta să vină, pentru „a se reuni familia”. Când copiii mei erau mici, bebeluși, și mergeam cu ei la părinții mei, ea stătea la distanță de ei, parcă pentru a ne asigura că nu este un pericol pentru micul pui de om, și-i privea de acolo cu dragoste. Apoi, când copiii au crescut, au început s-o iubească din ce în ce mai mult, așa încât, atunci când ne întorceam din concedii, îi aduceam și ei un mic suvenir, iar Moș Crăciun trebuia să-i aducă și ei un cadou. Au trecut 17 ani, și mereu ne gândeam că este „bătrânică” și, probabil, momentul greu al despărțirii nu e departe. Acum îmi dau seama că oricât de departe l-am fi dorit să fie, la un moment dat este aici, aproape, și nu putem să-l evităm. Pentru mine a fost crunt acel moment, pentru că eu nu eram lângă ea. Eram plecați în vacanță, în afara țării, și știu că toată viața am să sufăr pentru că n-am putut s-o țin în brațe atunci când Dumnezeu mi-a luat-o. Mă duc zilnic la mormântul ei, i-am pus un buchețel de flori, pe care-l ud zilnic și cu câteva lacrimi, dar… ce folos? Prințesa mea cu ochi albaștri nu mai este. Și știți de la ce venea Dona? De la Madonna. Pentru că atât de frumoasă era…
Nu știu dacă îmi veți publica mica scrisorică, dar vă mulțumesc că ați avut răbdarea s-o citiți, iar eu am putut să spun cuiva imensa durere pe care nu vreau s-o arăt întocmai celor din jurul meu. La ce ar folosi? Oricum, nu sunt singura care suferă, iar dragostea pentru ea va rămâne în sufletul meu atât timp cât am să trăiesc.
DANA
