Nu e nici tei eminescian, nici stejarul din Borzeşti, nici pomul de Crăciun, e frasinul din faţa casei mele. Și nu trebuie să fii neapărat poet ca să vezi că e falnic şi frumos. Şi are 140 de ani. Măreţia lui e imperială. Are o coroană bogată, o statură impresionantă, cu care sfidează aerul (depăşeşte cu mult stâlpii şi reţelele de telecomunicaţii), salută cu eleganţă şi amiciţie cochetele dealuri din împrejurimi şi înalţă gândul, mişcă sufletul oricărui om sensibil şi iubitor de natură şi frumos. Are o structură aparte a formelor ce se leagă între ele, ducându-te cu gândul la o desăvârşită operă de artă, în care artistul s-a întrecut pe sine. Îl ştiu de când m-am născut. De 47 de ani. În timpul „zburdalnicei copilării”, m-am jucat pe lângă el Baba oarba, apoi l-am avut aproape prieten bun al melancolicelor clipe adolescentine. I-am făcut cunoştinţă cu familia mea, cu prietenii mei de suflet. L-am prezentat tuturor şi le-am spus istoria lui „ab originem”. El, frasinul, a vegheat generaţii din familia mea cu nunţi, cu botezuri, cu despărţiri… S-a bucurat cu foşnetul frunzelor când am fost veseli şi a plâns cu glasul toamnei, când sufletul a fost, uneori, în genunchi… El a ştiut, el a simţit. Şi a fost alături. Unul de-ai noştri. De suflet. De dor. De-o rază de lună… În timpul furtunilor, se mişca cu toată greutatea lui, iureşul frunzelor era teribil, spectacolul era impresionant. Natura era în dezlănţuire şi unii se temeau. Eu nu m-am temut niciodată, ştiam că nu se va prăbuşi peste casă, ştiam şi simţeam, mai ales, că nu ne va face vreun rău. Și chiar aşa a fost. Pentru că el ne iubea cu adevărat. După fiecare furtună înflorea parcă şi ne lumina drept, verde şi majestuos, cu frumuseţe de frunză, cu concerte şi triluri de păsări care mai de care. Pentru că nu v-am spus! Frasinul meu era pentru multe păsărele un hotel de 5 stele, cu etaje ordonat aranjate, cu cel mai curat aer, cu mătăsuri de covoare verzi, cu reverberaţii de lumină superbe, mai ales la apusul soarelui, şi cu multe alte splendori. El era eroul copilăriei mele şi tot el îmi derula uşor, tainic şi fastuos, spectacolul anotimpurilor. De câte ori veneam din călătorii mă aştepta statornic. Era cel mai adevărat punct cardinal. Dar epoca modernă vine cu bune şi rele şi, într-o zi de august, frasinul din faţa casei mele a fost răpus de metalul rece al drujbelor oamenilor care au venit să-l taie. Strada a trebuit să se modernizeze, şi el, frasinul meu, nu a mai avut loc. Deloc. A căzut într-o măreţie greu de descris în cuvinte. A tresărit de două ori în semn de bun rămas şi apoi a încremenit definitiv. S-a oprit circulaţia. Zeci de ochi l-au admirat. Zeci de ochi l-au regretat. Şi nişte ochi au plâns… Şi sufletul a tresărit. Ochii sufletului meu l-au petrecut cu privirea.
Dar nu-i voi spune niciodată «Adio», pentru că noi avem un pact secret: SĂ NU NE UITĂM NICIODATĂ!
Şi sunt sigură că frasinul din faţa casei mele este acum pe o geană de vis – în paradis…
DORIANA L – Peșteana-Jiu, jud. Gorj
