Am învățat la Liceul teoretic „Tudor Arghezi” din Târgu Cărbunești. Făceam parte din grupul „umaniștilor”, nu-mi plăcea să învăț matematică și fizică, nici să pierd serile și duminicile în clasele de meditații. În timp ce colegii mai vrednici aveau curajul să o ia mereu de la început cu exercițiile și problemele nerezolvate, mie îmi plăcea literatura, învățam poeziile lui Eminescu și ale lui Macedonski, îi citeam pe Bulgakov, pe Tolstoi și pe Cehov, pe François Rabelais, pe Jules Verne, pe Balzac și pe Victor Hugo. Doamna de franceză, Stanca Oproiu, era generoasă, ne cerea să vorbim liber, atât cât puteam, limba lui Voltaire. Dar cu profesorul de rusă, cu „tovarășul” Tănase, nu mergea să treci clasa „cu binișorul”. Studiase la Moscova! Îmi plăcea și îmi place limba română, îmi plăceau scriitorii, așa că aveam nota maximă. În general, erau profesori foarte buni la Târgu Cărbunești, formați în facultăți serioase din București, Cluj-Napoca sau Iași, cu mult peste caricaturile universitare unde se califică mulți dascăli de astăzi… Îmi era drag de profesorul de latină, Vasile Șega, cel cu care făceam două ore pe săptămână, și a cărui fiică, Lăcrămioara, îmi era colegă de clasă. Când nu știai, te anunța vesel că duci acasă un… scaun nou pentru sufragerie, adică un 4… Cu drag mă duceam, în primele clase, la chimie, unde profesoara Băvița era atât de deșteaptă și de cumsecade, încât îmi părea rău că facem cu ea doar o oră pe săptămână. La fel era la Științele Naturii, cu doamna Zăvoi, care ne impresiona prin distincția și știința explicației. Dar spectacolul educativ îl provoca marele dascăl de fizico-chimice, Gheorghe Catană. Era înalt, avea peste 75 de ani, iar când se așeza la catedră, simțeai că ai de a face cu un profesor pur-sânge. Nu pot uita, eram în clasa a XI-a, ce personaje deveneau atomii din reacțiile domnului profesor: „Țineți minte, atomii, iritați de soda caustică, se bat cap în cap, ca berbecii…” Șirul profesorilor e mult mai lung. Iat-o pe distinsa Gabi Popescu, de istorie, care ne povestea întotdeauna mai multe decât în manual. Avea curajul să ne vorbească de caracterul integru al mareșalului Ion Antonescu sau de tezaurul României, ajuns la Moscova. Mi-a plăcut mult profesorul de română, Nicolae Pârvulescu, mulțumită căruia am ajuns la olimpiada de literatură și am luat locul I pe regiunea Oltenia (nu apăruseră încă județele). În ce-i privește pe elevii liceului, majoritatea își vedeau de carte, deși erau copii de țărani și-ar fi trebuit să-i atragă agricultura. În recreația mare jucau fotbal pe câmpul din spatele liceului. Acolo am încercat eu să sărut pentru prima dată o fată, pe Olimpia, colega de clasă la care mă holbam toată ziua. Nu m-a lăsat, deși, peste 50 de ani, mi-a mărturisit că mă iubise… Ale tinereții valuri… În schimb, i-am sărutat mâna, pe sub bancă, colegei Elena Mihăescu, viitoarea mare cântăreață de romanțe. Odată, când a fost internată în spital, i-am dus o ciocolată și un trandafir rupt dintr-o curte. Am sărit gardul de doi metri, fiindcă spitalul era închis din cauza epidemiei de gripă. Curajul meu a impresionat-o, ține minte și astăzi ziua aceea. Așa erau fetele de liceu de pe vremuri, romantice. Și ce frumos se îmbrăcau! Aveau fundițe în părul împletit, uniforme albastre cu bluze albe, pantofi negri, ciorapi albi, genți pe umăr, număr de identificare pe brațul stâng, erau vesele și cuminți. Dădeau bună ziua trecătorilor, mergeau în grupuri de fete, rareori se strecura vreun băiat printre ele. Scriu cu lacrimi în ochi și îmi dau seama că lumea aceea s-a dus. Cum sunt liceencele și liceenii de azi? Răspundeți dvs. la întrebare, în gând.
