„No country for old man” („Nu există țară pentru bătrâni”), filmul fraților Cohen, e una dintre peliculele cult ale anilor 2000. Dar mai mult decât un titlu de Oscar, „Nu există țară pentru bătrâni” e, în România, o realitate de fiecare zi, pe care nici măcar saltul economic spectaculos din 2007 încoace (chiar anul apariției filmului), de la intrarea în Uniunea Europeană, nu a putut-o nuanța prea mult. După aproape 20 de ani, mulți dintre tinerii lui 2007, oameni de 40 de ani, fără prea mari perspective în România de atunci, sunt acum oameni în preajma pensionării, prin Occident, și în țară, prinși la mijloc între extremele ideologice ale lumii noastre, vizați, unii, de curentele suveraniste din ce în ce mai agresive peste tot, rupți, cei plecați, de munca grea și de dorul de țară, indeciși încotro să o ia. Oferă această campanie electorală pentru alegerile prezidențiale vreo perspectivă pentru întoarcerea acasă a celor plecați sau pentru o viață mai bună celor rămași? Cu un sistem de pensii în prag de colaps și unul medical plin de probleme, s-ar zice că „Nu există țară pentru bătrâni” – nici pentru cei din România, nici pentru cei din diaspora…
Dar dacă într-o țară în care bătrânii sunt obișnuiți de când lumea să fie sacrificați sau să se sacrifice de bunăvoie, ignorarea nevoilor celor în vârstă devenind „modus vivendi”, frapantă e lipsa totală de interes pentru publicul tânăr, a candidaților noștri la Cotroceni. Cu ce-i seduc pe cei tineri, în afară de ridicolele filmulețe de prin „fast-food”-uri, puse pe rețelele sociale? Lumea de azi, în care azi îți alegi o specializare la universitate, iar mâine citești o știre despre un roboțel care poate face munca respectivă pe gratis, trebuie să fie cât se poate de angoasantă pentru un tânăr. Mii de job-uri de începători din IT vor dispărea într-un an, doi, înghițite de avansul Inteligenței Artificiale (AI). Oferă clasa politică garanții de empatie și atenție, pentru ce va urma în viața unui tânăr votant de 18 ani? Cum ajută clasa politică un tânăr dezorientat? Ce pune pe masă, în contrapartida unei facultăți „afară”? Cu ce îl îmbie ca să își întemeieze o familie aici, la noi, acum, când toți indicatorii demografici naționali arată oribil? Care e proiectul României pentru generația 2007, crescută, oricum, în bună parte, de bunici, în lipsa părinților plecați în Vest? Nimic, nici măcar sloganuri.
Politica ar trebui să fie, prin excelență, despre viitor. La noi este, mai mult ca oricând, despre prezent: despre prezentul celor privilegiați, care n-ar renunța la 100 de lei din pensiile speciale nesimțite, deși România pierde miliarde de euro din pricina asta, bani europeni, e despre prezentul clientelei de partid și al fanaticilor din jurul acesteia. Dacă nu ești fanatic, campania aceasta electorală nu e despre tine. Și, tânăr fiind, de ce te-ai lăsa antrenat de umori politice reîncălzite, din vremea când încă te jucai cu găletușa și lopățica în nisip (cei mai tineri votanți de azi aveau 8 ani când candidatul arcului guvernamental a muncit ultima oară în viața lui!), când tu ai nevoie de direcții, de soluții, de exemple de bună practică, atât de rare în politica românească?
Oricine a avut un copil în preajmă în ultimii ani știe că, oricât ar fi de agitat, îl liniștești imediat dacă îi dai pe mână un telefon mobil sau o tabletă. Evident, spun specialiștii, liniștea de moment se plătește scump pe viitor, cu dependența copilului de mediul online și prin pierderea atenției distributive. Exact așa se comportă și politicienii români cu tinerii de azi: îi lasă afundați în tenebrele rețelelor online și își văd de ale lor. Prețul comodității vinovate de azi s-ar putea să fie foarte scump pentru România…
