Ce mai face… Dana Rogoz: „Nu-i nevoie să dai lumea peste cap, dacă la final, când tragi linie, ieși măcar un pic pe plus”

• A crescut cu fața la camera de filmat, iar televiziunea a făcut-o celebră devreme. Dar la fel de devreme, a învățat să-ntoarcă spatele oricăror clișee și să trăiască fără filtre glossy. Azi, Dana Rogoz face teatru și film, este autoarea unui blog și deține un brand de accesorii. Rolul din „Mo” i-a adus un trofeu Gopo pentru interpretare, iar scurtmetrajul cu care și-a făcut debutul în regie, „Remote”, a fost răsplătit recent cu două premii în Franța. De vorbă despre filme, călătorii și liniștea casei din Viscri •

Un început în forță

– După un an în care ai jucat foarte mult teatru, ți-am pierdut un pic urma. Ce mai faci, Dana? Cu ce te bucură primăvara asta?

– Profesional, am început anul cum nu se poate mai bine. Tocmai m-am întors de la Vilnius, unde am călătorit cu scurtmetrajul meu, „Remote”. Deși a avut premiera în 2023, continuă să fie invitat în festivaluri și asta mă bucură foarte tare. Apoi, luna viitoare încep filmările pentru lungmetrajul de debut în regie al actorului Cristian Bota, care joacă și el în film. Practic, vom fi soț și soție, într-o dramă de familie. Nu pot să vă spun cât de entuziasmată sunt, nu numai pentru că joc alături de actori pe care îi admir, Crina Semciuc, Cristian Bota, Adrian Titieni, Conrad Mericoffer, ci și pentru că rolul ăsta vine după o oarecare pauză. Suficient cât să încep să mă întreb oare ce se întâmplă, că așa e mereu în meseria noastră. Uneori nu faci niciun film un an sau doi, apoi vin toate în același timp. Acum, e în cinematografe și filmul live action „Bambi – o poveste din pădure”, narat de mine și distribuit de Bad Unicorn. Iar pe 9 Mai va fi premiera în cinematografe a comediei „Marea Pescuială”, o producție Idea Film, unde joc o polițistă. Am început să pregătim și noul film al lui Radu (regizorul Radu Dragomir, soțul Danei, n.r.), în care joc și eu. Și, ca să fie pachetul complet, încep un nou proiect, despre care nu pot spune încă prea multe, dar pentru care o să filmez toată vara.

– Și în tot timpul ăsta, mai strecori și teatru?

– Da, continui să joc. Și o să tot joc, până intră teatrele în vacanță. Sediul Unteatru a intrat în renovare, dar până vom avea un spațiu nou, jucăm repertoriul la Teatrul Țăndărică. „Domnișoara Iulia”, „Proof” sau „Masacrul” se joacă constant, cam de două ori pe lună. La fel și „30+”, la Teatrul Metropolis. Mi se pare super sănătos pentru un actor să continue să facă teatru. E cel mai bun antrenament să-ți ții creativitatea și emoțiile la îndemână, să explorezi cu ele. La teatru, nicio seară nu-i la fel. Chiar dacă partitura e aceeași, de fiecare dată joci puțin diferit, de fiecare dată se naște alt­ceva. E ca un laborator în care experimentezi continuu cu tine, ca actor.

În scaunul de regizor

– Ce te-a făcut să lași intensitatea asta a scenei, ca să scrii și să regizezi un scurtmetraj?

– Nu m-am visat niciodată regizoare, n-am avut asemenea vise. Multă vreme regia de film nici n-a fost văzută ca o vocație de femei, ca și cum femeile n-ar fi în stare să coordoneze sau să se impună pe un platou, ca și cum nu tot cu oameni ar lucra. Dar dacă prejudecata asta nu m-a atins când am decis să fac scurt­metrajul, m-am izbit în schimb de cealaltă, că sunt actriță și că poate o să mi se pună ștampila de „actriță care vrea să facă și regie”. (râde) Povestea a fost însă mai puternică decât ce am gândit eu, ideea scenariului s-a ținut scai de mine. Și fiindcă mă gândeam că poate o va face Radu, i-am povestit-o și lui. Dar Radu mi-a zis „Scrie-o!”. Vreo șase luni m-a bântuit. Am scăpat de ea abia când m-am apucat efectiv să o scriu. Nici n-am mai așteptat să ajung la un birou. Am scris direct pe telefonul mobil, în mașină, în drum spre Viscri. Și am scris-o cu dialoguri cu tot, așa cum s-a și filmat, în procent de 98%. Atâta mă tot gândisem la ea, că a venit tot scenariul de-a gata. Apoi, încercând să caut regizor, oamenii din jurul meu au zis „Dar e ideea ta, viziunea ta, de ce să nu-l faci tu?” Claudiu Mitcu, co-producătorul scurtmetrajului, a crezut mult în proiect și a zis „Hai să-l depunem la CNC, să primim finanțare.” Perspectiva asta m-a speriat un pic, am zis că nu vreau să experimentez pe banii statului, așa că am refuzat. Nu mai făcusem regie și îmi doream să am relaxarea de a face lucrurile în ritmul meu, chiar cu riscul de a eșua. Dar filmul și-a găsit banii de care avea nevoie până la urmă, fiindcă eu aveam într-un cont niște bani rămași de acum mulți ani, de la moartea tatălui meu. După ce n-a mai fost, garsoniera lui s-a vândut, iar eu și frații mei am împărțit banii. Fiecare i-a folosit la ceva. Eu i-am ținut acolo, fiindcă aveam ideea asta fixă că, dacă sunt rămași de la tata, trebuie să fac ceva care să merite cu ei. Nu puteam să-i cheltui așa, pur și simplu, pe o călătorie. Nu au fost suficienți pentru scurtmetraj, dar au acoperit cea mai mare parte. Și mi-au lăsat satisfacția enormă că i-am cheltuit pe ce trebuie.

– Au rămas după ei nu doar un scurtmetraj, ci și niște premii. Chiar recent ai adăugat în palmares încă două, obținute la Festivalul de la Nisa.

– Scurtmetrajul a călătorit deja prin 30 de festivaluri, ceea ce mi se pare extraordinar. Am fost chemați cu el și la Namur, unde e un festival foarte mare. Iar la Nisa, la un festival de scurtmetraje de categoria A, a luat și Premiul Publicului, și Premiul de Interpretare Feminină, care s-a împărțit între Andreea Vasile și Mădălina Craiu. Lucrurile astea mi-au dat curaj să mai scriu un scurtmetraj. Îmi place ideea de a încerca să spun o poveste într-un spațiu atât de scurt. Un scurtmetraj e doar un mănunchi de posibilități, nu e un produs finit, n-are timp să rezolve o situație, cum face un lungmetraj. Nici n-aș avea curaj să mă arunc la ceva mai lung.

– Ai putea regiza însă alături de Radu, cu care faci o echipă extraordinară și în viață, și în profesie și cu care te pregătești de al doilea proiect pentru care el e regizor, iar tu actriță. Ce presupune rolul ăsta pentru tine?

– Acțiunea principală a următorului film al nostru are loc într-un centru de mame. Eu joc rolul uneia dintre aceste mame, aflate în imposibilitatea de a-și crește singure copilul. Scenariul e inspirat de poveștile pe care le-am descoperit prin asociația Touched Romania, o asociație alături de care mă implic de vreo 12 ani pentru strângeri de fonduri și alte acțiuni. Am cunoscut acolo foarte multe mame, am stat mult de vorbă cu ele. Prin mine, a ajuns și Radu să cunoască acel mediu. De acolo și-a și luat sursa de inspirație. Mai departe, însă, a dezvoltat scenariul cum a simțit el. La final de August, avem primele filmări, iar apoi vom mai aștepta până prin Ianuarie, Februarie, pentru câteva scene de iarnă. Eu însă am început deja pregătirile. Am luat multe interviuri acestor mame, ca să pot construi mai bine personajul. Și e un proces lung. Și e greu. Dar mie nu-mi plac lucrurile ușoare.

„Nu ne-am jucat niciodată de-a relația”

– Rolurile să fie grele, călătoriile să fie îndepărtate și cu provocări, și casele să fie dificil de renovat, nu?

– Exact! (râde) Dacă mă sună cineva și-mi spune „Hai, că am un rol ușor pentru tine, într-o săptămână îl dai gata.”, zic „Nu, merci!”. Nu fac actorie ca să mai bifez un spectacol, chiar vreau să simt că rolul ăla schimbă ceva în mine, că pot să construiesc ceva. Și nici nu plec într-o călătorie așa, pur și simplu, ca în vacanță. Când călătoresc, caut o experiență care să mă provoace. Caut o aventură, de fapt. Asta nu înseamnă că mă duc în zone de conflict sau cu risc de boli, dar nu mă duc pe insule să stau opt ore la soare, că aș înnebuni. Nu caut să-mi fie ușor și să stau relaxată. Călătoriile noastre sunt adevărate expediții, care trebuie să ne scuture puțin, să ne învețe să privim altfel realitatea, să ne trezească măcar un pic simțurile. Așa îi creștem și pe copii. Fiindcă suntem oameni curioși, le-am cultivat și copiilor spiritul ăsta de aventură și îi văd că se bucură mai tare când dăm de câte-un hop, pe care trebuie să-l rezolvăm creativ. Avem parte de destulă rutină în viața noastră de zi cu zi, încât să n-o mai căutăm și în vacanță. Cred că de asta și încercăm să mergem în locuri cât mai îndepărtate. Dacă nu sunt undeva unde să mă simt complet pierdută, într-un deșert sau într-un bazar oriental, parcă nu sunt în vacanță.

– Nu doar că sunteți una dintre cele mai admirate familii din showbiz, dar despre voi nici nu s-a auzit vreodată ceva rău, de parcă crizele de cuplu v-ar fi ocolit dintotdeauna. Chiar e totul ca pe Instagram în viața voastră, Dana?

– Eu nu știu ce sunt alea crize în relație. Slavă Domnului, am fost feriți! E drept că nici n-am vorbit foarte mult în presă despre relația noastră, am păstrat cât am putut discreția. Radu nu se simte confortabil să povestească prea mult despre noi în public, și atunci parcă mă feresc și eu. Dacă mă expun eu, îl expun și pe el, automat. Iar dacă suntem întrebați, suntem mai degrabă genul care rezolvă răspunsul cu o glumă. Umorul ne ține aproape și-n viața de zi cu zi. E salvator să apelezi la râs, când dai de greu. În rest, crizele ne-au ocolit, probabil, pentru că eram deja bine sudați îna­inte să ne căsătorim. Eu aveam 19 ani când am început relația asta, Radu era mult mai mare, dar în ciuda vârs­tei mele, am luat foarte în serios lucrurile. Noi nu ne-am jucat niciodată de-a relația. Nu au existat niciodată la noi certuri de genul „mă duc două zile la mama că m-am supărat”. Am fost mereu o echipă. Iar copiii au venit în momentul în care chiar ni-i doream. Nu i-am făcut ca să ne țină împreună, nu i-am făcut ca să reparăm ceva. N-au fost nicio clipă motiv de frustrare pentru noi. I-am făcut pentru că eram foarte bine unul cu altul și pentru că ne place amândurora enorm să fim părinți. Și suntem niște părinți foarte implicați, chiar dacă e greu. Mai avem și noi, ca oamenii, mici dispute, că unul a uitat poate să facă ceva sau mărunțișuri legate de educația copiilor. Dar niciodată nu s-a pus între noi ceva major. Și sigur că nu e totul roz, nu e totul mereu ca pe social media. În douăzeci de ani de relație, apar tot felul de situații care trebuie gestionate, multe care implică și familiile extinse. Dar și atunci când dai de greu, tot partenerul trebuie să-ți fie sprijin. N-am înțeles niciodată cuplurile care se înțeapă în public, care se iau unul pe celălalt la mișto. Nu cred că asta ajută relația. Noi suntem atenți unul cu emoțiile celuilalt și încercăm mereu să ne sprijinim.

Acasă, la Viscri

– Echipa asta pe care o faceți în fiecare zi se simte și când plecați într-o călătorie, și când lucrați, și când constru­iți. O să închei întrebându-te ce se mai întâmplă cu casa voas­tră de la Viscri, în care plănuiați vacanțe de Crăciun. Ați reușit să o ­restaurați?

– Daaa! Căsuța noastră din Viscri, pe care am cumpărat-o în 2019, într-o stare deplorabilă, cu un perete căzut și unul crăpat, e acum reconsolidată și renovată, numai bună de dormit în ea. În ultimii ani, când am mers la Viscri, am dormit tot în autorulota noastră, pe care o parcasem în curtea casei. Și de acolo, din autorulotă, ne uitam pe fereastră la casă și ni se părea că n-o să reușim niciodată să terminăm renovările. Au fost complicate și minuțioase, au cerut mari eforturi din partea noastră, fiindcă s-au făcut în acord cu normele de conservare a patrimoniului. Într-un târziu însă, i-am dat de cap. Crăciunul trecut am reușit, în sfârșit, să dormim înăuntru, iar de Paștele ăsta vom fi din nou acolo. Nu e gata încă.

E genul de casă care probabil niciodată nu va fi gata. Mereu o să mai fie ceva de reparat, ba la fundație, ba la o țeavă, ba la un perete. Acum, de pildă, trebuie să ridicăm cât mai curând o extensie a casei, care a existat în trecut, dar s-a prăbușit, în care vrem să facem o bucătărie, fiindcă nici măcar o plită electrică nu avem. Iar după bucătărie, urmează șura, care a ars cândva și care trebuie și ea reconstruită. E un proiect pe termen lung casa asta. Am crescut odată cu ea. Ne-am transformat și noi treptat, din niște orășeni care n-au habar de prea multe, în niște cunoscători, care nu mai umplu toată casa de fum când vor să aprindă un foc în sobă.

– În scurtmetrajul pe care l-ai regizat, ați reușit chiar s-o imor­talizați, în versiunea ei nerenovată.

– Tot personajul jucat de Andreea Vasile e inspirat de experiența noastră de bucureșteni cu casă în Viscri. Iar în scenariu, la un moment dat, personajele mele sunt în căutarea unei case de vânzare. O găsesc pe asta, care e atât de dărăpănată, că nu o mai vrea nimeni, și pare că nimic nu o mai poate salva. Să știți că bucuria noastră cea mai mare nu vine din faptul că avem un loc de vacanță, ci din faptul că am reușit ceva ce părea imposibil: să salvăm o casă din patrimoniul rural și să readucem la viață un colț din România aia frumoasă.

Ne-a costat mai mult decât dacă am fi ridicat una de la zero. Dar ce satisfacție să te oprească sătenii pe drum și să-ți zică: „Arată exact așa cum arăta când eram eu copil!” Țin minte că pe la 30 de ani, și eu, și frații mei, educați toți în spiritul celor care trebuie să facă performanță, să meargă la olimpiade, să schimbe lumea, ne-am dat seama că am făcut ce-am făcut, dar nu prea ne-a ieșit asta cu schimbatul lumii. Și am avut câte o cădere, pe rând. Fratele meu mai mare, care e medic, a dat însă dovadă de o înțelepciune din care am împrumutat cu toții: nu-i nevoie chiar așa, să dai lumea peste cap, dacă la final, când tragi linie, ieși măcar un pic pe plus. Așa simțim și eu și Radu când ne gândim la casa asta pe care am salvat-o – și parcă ne vine să ne felicităm pentru ce treabă bună am făcut. Poate că n-am făcut nicio revoluție, dar cât timp rămâne ceva mic în urma noastră, ceva ce a prins rădăcini și a rezistat, eu zic că e câștigată partida.