Apropierea momentului final al alegerilor prezidențiale din România impune câteva considerații legate de situația actuală a țării și importanța opțiunii românilor privind viitorul ei. Aflată în pragul unei crize economice majore, cu un război la granițele sale și cu un balans în cadrul unității occidentale (provocat de distanțarea „Americii trumpiste” de democrațiile europene) România este mai divizată ca niciodată. Criza economică a fost potențată de proasta gestiune a afacerilor țării de toate partidele care s-au perindat la putere după răsturnarea comunismului, iar războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei independente și suverane, cu impact direct asupra Republicii Moldova, statul românilor de dincolo de Prut, a afectat indirect și România, prin implicarea, ca membră a NATO și UE, în sprijinul Ucrainei. Serviciile rusești și-au activat „agenții de influență”, au răspândit suspiciunea că NATO nu își va mobiliza forțele, dacă Rusia atacă România, și că UE sărăcește țara obligând-o să participe material la ajutorarea Ucrainei. Din această perspectivă alarmistă, preluată și de unii politicieni români, cea mai bună soluție pentru țară ar fi „neutralitatea”, adică ruperea discretă de NATO și UE, și revenirea la relațiile de „bună vecinătate” cu Rusia. Schimbarea „la față” a administrației americane, care a modificat dur raporturile tradiționale ale SUA cu lumea europeană (în primul rând, din motive comerciale) a împărțit, și ea, politicienii români în „trumpiști” și „europeiști”, primii – în genere adepți ai „suveranismului” – militând pentru îndepărtarea de UE și întărirea „parteneriatului strategic” cu SUA. Pentru administrația Trump, România, însă, nu prea contează (cum a arătat suspendarea programului „Visa Waiver”), parteneriatul cu ea contând foarte puțin dacă SUA ajung la noua înțelegere cu Rusia în privința sferelor de influență. Într-o asemenea eventualitate, Trump și echipa lui se vor detașa fără niciun scrupul de politicienii români care s-au grăbit să le prezinte slugarnic omagiul. Toate aceste împrejurări, interpretate diferit de politicieni și – implicit – și de electorat, au divizat profund electoratul autohton, obligându-l să aleagă polar, între formule de guvernare exclusiviste, cu consecințe greu de prevăzut pentru viitorul ei.
Criza social-economică (iminentă pe fondul zdruncinării raporturilor de echilibru din piața globală de către „suveranismul trumpist”) a fost „ajutată” în România de stilul incompetent prin care partidele au guvernat-o de la răsturnarea dictaturii comuniste. Votul electoratului la ultimele alegeri parlamentare, la prezidențialele anulate din Decembrie 2024 și la primul tur al actualelor prezidențiale a fost, din această perspectivă, semnificativ. O mare parte a electoratului și-a exprimat poziționarea antisistem. Au primit, în consecință, sprijinul electoratului grupările și candidații care s-au declarat pentru reformarea radicală a „sistemului”. Tot „sistemul” este vinovat și de deteriorarea relațiilor cu UE, care a pus la dispoziția României mari fonduri de dezvoltare, condiționate de adoptarea unor reforme structurale ale administrației țării și de eliminarea corupției „de stat” în absorbția lor. Mulți politicieni români au vorbit în context de o „colonizare” practicată de Bruxelles, extremiștii mergând până la a propune o „izolare” față de Europa, o autarhie economică, care să le permită controlul asupra resurselor țării după bunul plac. Suveraniștii vor investiții străine (nicio economie, neputând funcționa, actualmente, fără injecțiile externe de capital), dar vor să le controleze total, să poată „româniza” companiile în care ele s-ar finaliza. Ei ar favoriza, în genere, investițiile americane pentru care ar lasă-o mai moale cu „naționalizarea”. „Suveraniștii” nu spun însă nimic despre costurile unor asemenea operațiuni, deși își dau seama de efectele lor concrete, atunci când anunță că vor reîntoarcerea la „traiul tradițional”, „sărac, evlavios și curat” al strămoșilor.
Ultima etapă a prezidențialelor a adus, față în față (ca urmare a respingerii „sistemului” de către electorat) doi politicieni ce vizează reformarea țării și reconstruirea alinierii politice externe a ei. „Suveranistul” George Simion vrea „să deparaziteze sistemul”, eliminând 500.000 de „membri de partid” asimilați de acesta, în timp ce Nicușor Dan militează pentru o reașezare a lui pe criterii de eficiență, în baza respectării stricte a legii. Propunerea primului lasă loc arbitrariului (oricare „indezirabil” poate fi clasat de „conducere” drept partizan politic), în timp ce ideea celui de-al doilea privește evitarea unui „șoc social” (disponibilizări masive, reduceri salariale comandate etc.) prin adaptarea treptată a structurilor administrative la realitatea economică. George Simion anunță „naționalizarea” companiilor străine din România, controlul și condiționarea investițiilor externe și impozitarea progresivă a profitului lor, în timp ce Nicușor Dan susține încurajarea investitorilor străini, pentru diversificarea activităților din țară, finalizată în crearea de noi locuri de muncă, creșteri „normale” în salarizare, îmbunătățirea infrastructurii conexe etc. Perspectiva propusă de George Simion a început, deja, să genereze efecte nocive concretizate în devalorizarea leului în raport cu euro, „fuga” capitalului (peste 3 miliarde de euro fiind retrase din România), stoparea investițiilor și restrângerea activității multinaționalelor. Pe plan extern, distanțarea de „tutela UE” va duce la pierderea radicală a fondurilor europene, care au menținut, totuși, economia românească pe linia de plutire. Nicușor Dan, dimpotrivă, pledează pentru integrarea mai accentuată în UE și pentru implementarea reformelor care vor facilita absorbția masivă a fondurilor puse la dispoziția țării. Nicușor Dan susține, de altfel, că întărirea unității europene a devenit, după reorientarea politicilor externe americane, principala modalitate de stopare a agresivității Rusiei. Fără a neglija rolul parteneriatului cu SUA, el afirmă că actualmente doar UE a devenit principalul garant al stabilității teritoriale a țării și calea sigură de reunire (în Europa Unită) cu românii de dincolo de Prut.
Campania alegerilor prezidențiale din ultimele zile a dezvăluit multe despre capacitățile și pregătirea candidaților de a-și concretiza, după alegerea în funcția supremă, programele de țară. Compararea lor ține de un realism politic, pe care cetățenii alegători ar trebui să și-l asume. Vor fi ei în stare să voteze în cunoștință de cauză, sau vor răspunde unor inflamări emoționale de moment? Mai mult ca niciodată – acum se joacă soarta țării.
