Luna Mai ne aduce un eveniment discografic îndelung așteptat. După mai bine de 20 de ani, de la „Am cu ce” și „București”, albume emblematice ale muzicii anilor 2000, formația Partizan revine cu un nou disc, „Nori peste Sălăjan”. Partizan rămâne aceeași trupă atipică, vie, cu un umor nebun, care refuză rețetele și etichetele. Pilonii formației înființate în anul 2001 sunt Adrian „Artan” Pleșca și Răzvan „Suedezu’” Moldovan, prieteni din copilărie, apoi colegi în prima formulă a trupei rock Timpuri Noi.

„Am fost mereu fascinat de București, de întâmplările străzii”

– Îți propun pentru început o rememorare a primelor voastre două discuri. Cum vezi locul noului album în muzica voastră?

– Prin 2001, stăteam cu Artan în mașina lui, un Tico, și tot butonând la radio, să vedem ce mai e nou, am dat peste un post de manele. Așa mi-a venit idea unui mix între manele și rock, asta a fost inspirația pentru primul nostru disc. Elementele de laudă pe care le regăsim în mai toate manelele, bogăție, aur, mașini, stau la baza discului „Am cu ce”, pe ritmuri rock și punk. „București” are altă abordare sonoră, e o diferență uriașă, am lăsat în urmă manelele, deja e rock industrial. Avem un București închipuit, cu personaje de basm, cu un Terminator    venit din viitor, să mobilizeze cartierele ca să lupte împotriva unui inamic imaginar. Îmi sunt dragi ambele discuri, dar parcă mai mult „București”, un album-concept, în care am experimentat mult cu sunetele, cu zgomotele. Ieșeam cu Artan prin parcări cu microfonul, era perioada în care fiecare mașină avea o alarmă, și mișcam mașinile ca să le înregistrăm. A fost distracție maximă. Piesa „Mii de scuze” nu se termină cu un solo de chitară, ci cu unul de alarme. Noi am mai scos piese între timp, am mers mult pe partea de independență, nu am vrut să semnăm cu case de discuri,    ne-am făcut treaba cum știm noi, dar acum a venit această propunere din partea „Electrecord”. Ne-am simțit nostalgici, la Electrecord am făcut primele înregistrări cu Timpuri Noi, prin ’87-’88, și am bătut palma din nou cu ei. Pe discul nou avem și câteva piese foarte vechi, pe care nu le-am înregistrat niciodată. De pildă „Accidente medicamentoase”. Mama mea este farmacistă și am găsit acasă, în bibliotecă, un volum cu titlul ăsta, îl am și acum, ne-am uitat peste el, nu am înțeles nici un cuvânt și am zis să facem un cântec despre asta. Nu-mi place să mă repet. Așa cum în anii ’80 cântam „Drumul spre lumină trece prin uzină”,”Becule stai aprins, noi te iubim”, în 2000 au fost manelele, gata, am trecut mai departe, avem alte surse de inspirație. „Nori peste Sălăjan” este un disc de sine stătător, foarte bine structurat, ce te poartă prin multe stări. Singurul lucru ce-l leagă de „București” e viziunea noastră asupra unui oraș, cartier, cu povești fictive, dar inspirate cumva din real. Eu am fost mereu fascinat de București, de stradă, e de ajuns să ieși din casă și dai peste tot felul de întâmplări. Nici o zi nu seamănă cu cealaltă.

– Sunteți o trupă specială, încă vă păstrați în zona rebelă, underground, umblați pe poteci nebătătorite, descoperiți lucruri noi, chiar dacă nu mai sunteți la prima tinerețe.

– Datorită longevității, ne mai știe lumea, dar altfel, noi nu am părăsit niciodată zona underground. E drept că am avut hituri, dar au fost accidentale, nu am făcut acele cântece cu dorința de a deveni șlagăre, cu toate astea, vrând nevrând am ajuns în prim plan. Am avut însă mereu grijă să revenim în underground. Eu, unul, aleg mereu partea naturală a lucrurilor și la fel fac și în muzică, nu încerc să fiu, să par, altcineva decât sunt, să fac muzică pentru a fi pe placul cuiva. Primul contact cu undergroundul s-a petrecut pe la sfârșitul anilor ’70, la clubul „Petofi Sandor”, lângă Cișmigiu, acolo se țineau concerte cu trupe cu atitudine. Ele au stat la baza undergroundului românesc. Chiar și Iris cânta pe acea scenă, cântau foarte dinamic, formula mea preferată Iris. Atunci rock-ul era underground, nu se dădea la televizor, era foarte cenzurat. Asta ne atrăgea foarte tare, mergeam cu gașca din cartier și era veselie mare, un adevărat eveniment. În zilele noastre, știu trupe foarte mișto, de care n-a auzit nimeni, sunt doar câteva cluburi unde pot cânta. Am cântat și noi la Filaret 17, e de fapt o sufragerie într-o casă, vin numai tineri pe care nu-i mai vezi în altă parte. Ne-am bucurat să le cântăm, la vârsta noastră, unor puștani care zburau prin tavan. Noi suntem obișnuiți să cântâm în spații din astea, încercăm să inventăm concerte în locuri în care nu se cântă. Acum doi ani, într-un club de strip-tease, anul trecut, într-un cazinou, unde pe lângă publicul nostru de rock, erau și cei ce joacă nemișcați la păcănele, ca și cum nu se întâmplă nimic în jur.

„Pe amândoi ne-a mânat aceeași pasiune, care nu s-a stins”

– Ți-ai asumat acest statut în muzică, de om care face numai ce-i place…

– În primul rând, vreau ca publicul să râdă cu mine, iar pentru asta, trebuie ca eu să cred în ceea ce fac. Ce cânt să mă reprezinte cu totul. E o chestiune de demnitate. Nu aș putea face altfel, pentru că nu aș fi eu.

– Cum consideri că s-a schimbat, în avalanșa de informație digitală, din ultima vreme, modul oamenilor de a asculta, de a percepe muzica? Mai are ea aceeași magie ca altădată?

– Când am început noi să ascultăm muzică rock, în cartier apăreau puține viniluri, aduse de câte un părinte din străinătate, și discul ăsta pornea în turneu pe la fiecare dintre noi. Era o sete mare de informație muzicală, pentru cei interesați de așa ceva. În ziua de azi, problema este diametral opusă, ești bombardat cu non valoare, tot ceea ce auzi din prima și ți se oferă îți trimite creierul la culcare. Trebuie să cauți, să duci o muncă de cercetare, ca să ajungi la sursa adevărată în muzică. Din păcate, cei mai mulți se mulțumesc cu ce li se oferă. Dar așa nu ajungi unde trebuie. Eu caut, descopăr trupe, sunete noi, mă fascinează, încă am această bucurie adusă de muzică.

– Te rog să ne poveștești despre lunga camaraderie cu Artan. Care-i dinamica prieteniei și colaborării voastre muzicale?

– Ne știm de când aveam 7 ani, colegi de școală generală, de liceu. La liceu am început și să cântâm împreună, într-un WC public, veneau în pauze colegii să ne vadă, era show. Eu băteam cu palmele în ușa WC-ului, Artan cânta cu vocea, apoi ne-am luat instrumente, aveam amândoi chitare, dar am hotărât că dacă eu bat în ușa WC-ului, sunt cel ce trebuie să-și ia tobe. Prima cântare a fost în apartamentul meu din bloc și a venit Miliția imediat. După puțin timp, a apărut și trupa Timpuri Noi. Pe amândoi ne-a mânat pasiunea asta care nu s-a stins, asta-i partea cea mai frumoasă a poveștii. La noi funcționează așa: în momentul în care am făcut ceva nou și am râs de ne-au dat lacrimile, înseamnă că suntem mulțumiți.

(Concertul de lansare a noului disc va avea loc pe 15 Mai, la Club Control.)