„Să faci pace cu coșmarul”

– După o pauză de televiziune de circa trei ani, ai revenit în forţă cu serialul „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, de la postul Antena 1, în care interpretezi o femeie inteligentă, care duce însă în spate o povară grea. Îți place rolul?

– Faptul că serialul este inspirat din realitatea anilor ’90, în ceea ce privește adopțiile și copiii abandonați, este, din start, cutremurător. Orfelinatele sunt o parte din consecințele regimului comunist și ale inconștienței naturii umane, desigur. Nu e singura nedreptate – asta e clar. Copiii aceia spun toți „N-o condamn pe mama”, deși cei mai mulți au trecut prin iad, dar probabil că asta este singura cale să mergi mai departe: să faci pace cu coșmarul. Unii pierd lupta, alții reușesc… Și în familiile „clasice”, ca să zic așa, se întâmplă asta… Ce face diferența, nu știu… Legat de personajul meu, la modul punctual, am avut o lună de pregătire: ne-am întâlnit – scenariști, regizori și actori – și s-au conturat liniile. Mi-era foarte dor de căutarea asta! Și frică, și dor! Și spun în continuare că e un personaj bine scris – cred că asta este esențial. Aşadar, pe Victoria o percep ca pe un personaj complex şi o apăr cum mă pricep mai bine.

– Un personaj a­dop­tat rapid de public, deși e „o femeie care şi-a abandonat copilul”. Cum îţi explici succesul?

– Și eu am zis la început, din perspectiva actorului: „E un personaj negativ!” Şi jur că, în niciun caz, nu mă așteptam… să placă. Aşa că, nu am nicio altă explicație, decât că rolul e bine scris.

„E absurd să vrei să le placi tuturor”

– Orice proiect actoricesc nou vine cu emoţii, căci niciodată nu poţi să anticipezi cum va fi primit de public. Acum, că serialul are succes, te-ai mai relaxat?

– Sincer, am emoții tot timpul, ceea ce însă cred că e bine. E absurd să vrei să le placi tuturor. Cu atât mai mare e bucuria că personajul pe care îl fac a fost acceptat. Merg mai departe cu fruntea sus.

– Care e atmosfera la filmările serialului? Cum te împaci cu colegii tăi?

– Atmosfera e relaxată. Colegii sunt fel de fel, unii introvertiți, concentrați strict pe rol, alții puși pe râs și pe glume. Știu că se practică să lauzi echipa în care ești, dar oamenii ăștia, alături de care lucrez, chiar sunt senzaționali. Se bucură și ei cu tine când îți iese bine o sec­vență. Colegialitatea e importantă și în teatru, și în cinema.

– Cum te-ai decis pentru actorie, Alina? A jucat un rol în alegerea ta, faptul că în 1992 ai câștigat concursul „Miss România”?

– Nu am știut din­totdeauna că vreau să fac actorie. A fost o sclipire: am încercat și am intrat. Am convins comisia de examen și azi consider că fac cea mai frumoasă meserie din lume. Și sunt recunoscătoare pentru asta! Există foarte multe persoane în faţa cărora mă înclin cu gratitudine: profesorii mei, alături de care am lucrat… oameni care mi-au facilitat devenirea, mi-au deschis drum. Ca să-ți dau un exemplu, dacă nu s-ar fi gândit doamna Ruxandra Ion la mine pentru rolul ăsta, noi două nu am fi discutat acum. Radu Grigore, scenaristul, a avut, și el, răbdarea pământului cu mine. Aşadar, sunt printre noi și oameni-îngeri: eu aşa îi numesc. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care au crezut în mine!

„Frumoșii nu sunt scutiți de necazuri”

– Frumusețea joacă, cu siguranță, un rol important în meseria pe care o faci. În ce relații te afli cu ea? Te încurcă sau te descurcă?

– O să zici că fac pe modesta, dar, jur, eu niciodată nu m-am raportat la mine ca la o femeie frumoasă. Mie-mi place de mine când am un anumit nivel de energie, nu când arăt nu știu cum… Iar cu anii care trec, începe să-mi pese din ce în ce mai puțin de cum mă văd ceilalţi. De exemplu, fotografiile care-mi plac mie fac cele mai puține aprecieri pe reţelele sociale. (râde) Cel mai important este să mă plac eu, să fiu în pace cu mine, să fiu eu pentru mine o persoană agreabilă. Restul… Și-apoi, să fii frumos nu înseamnă să fii și fericit. Frumoșii au și ei dramele lor, nu sunt scutiți de necazuri…

– Dincolo de actorie, ce mai încape în viaţa ta, Alina? Ce te bucură, ce te macină…?

– Frica mă macină. Am ajuns la jumătatea serialului și deja mă întreb: „Ce-o să fac când se termină?”. În meseria asta, lipsa de predictibilitate e cea mai grea. În altă ordine de idei, mie îmi place mult să mă plimb și-aș fi bucuroasă dacă aş putea să merg pe jos într-un oraș în care se poate respira. Când pot, fug pe munte sau măcar pe un deal. În rest, mă uit la seriale și filme. Bulimic!

– Soţul tău, Dan Chişu, este un om din aceeaşi branşă ca tine. Are asta vreo relevanţă în „funcţionarea” familiei? Ajută în ceea ce priveşte comunicarea şi înţelegerea?

– Contează enorm! În primul rând, pentru că înțelege ce se întâmplă cu mine. Cred că orice meserie cere tributul ei și acasă, nu doar la locul de muncă. E important ca oamenii să se înțeleagă unul pe celălalt. Să simtă fiecare că familia este un loc de dezvoltare, și nu de frână.

– Să încheiem dialogul nostru cu o privire îndreptată către viitor. Ce-ți promite? Teamă sau optimism?

– Pentru mine, cel mai bine ar fi ca viitorul să mă apuce în mișcare. Să nici nu știu că vine. Din construcție, eu sunt un om fricos, panicat, precipitat. Îmi lipsește optimismul, iar la ce se întâmplă pe planetă, pare că omenirea se strivește sub inconștiență și ignoranță. Pe de altă parte, fără un pic de nădejde nu poți trăi. „E bine și când nu e bine”. Gata, nu mai filozofez!