• Biserica Ortodoxă le-a închinat a doua duminica după Paște femeilor mironosițe. Ele au venit primele la mormântul lui Iisus și l-au găsit gol. Și tot ele sunt primele care vestesc Învierea. Pentru dragostea lor, biserica le numește „întocmai cu apostolii”. Despre ele și despre toate femeile care au însuflețit creștinismul, cu teologul și antropologul Costion Nicolescu •

„În biserică, femeile nu au fost niciodată în plan secund”    

– Încă din primii ani ai bisericii, au fost în primele rânduri ale mărturisirii credinței creștine cu prețul vieții lor. De unde vine încrederea asta nestrămutată în Dumnezeu?

– E o întrebare care se impune, mai ales dacă ai în vedere constituţia lor fizică, mai delicată cu mult decât a noastră, a bărbaților. În multe momente    dramatice, care necesită forță interioară, o să vedem cum femeile sunt foarte stăpâne pe ele, în timp ce bărbații se pierd, încep să bâjbâie. Eu cred că de la Facere, femeia a avut un destin special.    Adam a fost făcut din ţărână şi suflare de viaţă. Numai Eva nu e făcută dintr-o materie neînsuflețită, e făcută din materie vie, care e materia în structura ei supremă, cea mai elaborată, cea mai rafinată, aproape incredibilă. Eva a fost luată din carnea și sângele lui Adam şi de atunci cred că orice femeie are un grad de sensibilitate şi de frumuseţe mai subtil decât bărbatul. În zilele noastre, se vede că femeile chiar şi intelectual depăşesc de multe ori bărbaţii. Dacă ne uităm la şcoală, cred că găsim la mai multe clase mai multe fete în poziţie de premiante ale clasei, decât băieţi. Pe de altă parte, forţa fizică, necesară în societate, a făcut ca, de multe ori, ele să fie puse într-un plan secund, dar în biserică, femeile nu au fost niciodată în plan secund. Biserica le-a apreciat, calendarul e plin de sfinte ca şi de sfinţi, iar pe femeile care au mers la mormântul Domnului duminică dimineață și l-au găsit gol și au crezut în vestea îngerului, care le-a spus că Hristos a înviat, pe femeile mironosite biserica le numește „întocmai cu apostolii”. Nu cred că există în istoria bisericii vreun bărbat, cu excepția Sfântului Constantin cel Mare, care să fie numit „întocmai cu apostolii”. Doar aceste sfinte femei, care sunt așezate pe cea mai înaltă treaptă a cinstirii bisericii. Ele au crezut imediat cuvântul îngerului, nu s-au îndoit de învierea lui Hristos. Şi apoi, în cuminţenia lor, s-au dus repede să îi vestească pe apostoli, pe prietenii Lui, că a înviat.

– Iar apostolii, inițial, nu le cred!

– Da. Mie îmi sunt foarte dragi sfintele acestea mironosiţe, sunt extraordinare, au o delicateţe, sunt reprezentate şi în pictură într-un anume fel, sunt făcute subţire, cu o dulceaţă a liniilor, a culorilor, dar cu o atitudine care e cu totul tulburătoare. Toată delicateţea aceea, fineţea care la ele vine din interior, este cu totul dedicată lui Hristos. Numele lor, de „mironosiţe”, vine de la mirul cu care ele se duc la mormânt să Îl ungă pe Hristos, dar nu au mai avut ce să ungă și au primit o misiune mai mare – să fie primele martore ale Învierii lui Hristos și primele care o vestesc tuturor. Au primit misiunea asta pentru râvna și devotamentul lor, pentru iubirea lor, care e o iubire caldă, maternă. Deci au fost alese în virtutea calităţilor lor, ca să se bucure de momentul acela, aşa cum Maica Domnului a fost aleasă în virtutea calităţilor ei să fie Maica lui Hristos. Mironosiţele sunt pilduitoare pentru atitudinea lor    faţă de Hristos, formează un grup, nu le distingem pe fiecare, deși, știm, prin tradiție, numele lor. Grupul lor e un model de atitudine, de frumuseţe. Modelul prim pare să fie această slujire apropiată a lui Hristos înviat. Este bucuria de a lua un contact cu inima, în fond, nu cu ochii. Că puteau să nu creadă, chiar dacă vedeau mormântul gol. Tipul ăsta de încredere, care nu este o încredere oarbă, ci este o încredere pentru că au tot sufletul, toată inima pusă în iubirea pentru Dumnezeu, este modelul încrederii feminine.

– Credeţi că femeile au de la natură, din naştere, acest dar? Le e mai uşor să creadă, să se încreadă, să îşi pună sufletul pentru cineva?

– Da. Femeile pun mult mai puţine întrebări. „Antena” lor de cunoaştere e dincolo de sistemul întrebare-răspuns. La ele, sistemul de cunoaștere este de la inimă la inimă, o cunoaștere la care, de fapt, toţi râvnim să ajungem, dar bărbaţii ajung un pic mai greu decât femeile. Să nu mai spun de intelectuali, care sunt plini de întrebări şi de îndoieli…

– Şi, totuşi, biserica ortodoxă nu le dă voie femeilor să slujească la altar…

– Da, nu le îngăduim, şi asta, pentru mulţi e o piatră de poticnire, ştiind că alte biserici creștine permit femeilor să slujească. Bisericile apostolice, deocamdată, nu permit femeilor să slujească la altar, pentru că Hristos a fost bărbat, apostolii au fost bărbaţi. Asta nu implică o superioritate, implică o investire mai mare de responsabilitate. Eu cred că o femeie poate fi abuzată mai uşor, batjocorită mai uşor, pe când pângărirea unui bărbat nu e aşa de dureroasă ca pângărirea unei femei, mă gândesc la injurii, violenţe de tot felul, vorbe,    preoţii sunt batjocoriţi de multe ori, au de multe ori de suferit. Dar când un preot e bătut, e pălmuit, parcă nu e aşa de dureros ca atunci când vezi o femeie în situaţia asta. În schimb, femeile au compensaţia asta, de a face o mie şi una de alte slujiri pentru biserică, slujiri la care bărbaţii, din comoditate, nici nu vin. Este toată această diaconadă de care se vorbeşte în jurul bisericii şi care a existat ca instituţie destul de puternică în primele secole, pe urmă s-a stins. Slujirea femeilor, chiar dacă nu e sacerdotală cum e cea a preotului, e extraordinar de importantă. Femeile sunt generatoare de sfinţi. Nu ar putea exista niciun sfânt, cât de mare, cât de pustnic să fie, fără să aibă o maternitate din care să se tragă.

„Mamele sunt foarte venerate la români”

– Oare maternitatea lor le face pe femei incompatibile de a fi preoți și de a sluji în fața altarului? Nu poți să fii și una, și alta, o femeie trebuie să fie dedicată doar creșterii copilului?

– Poate să fie şi ăsta un element, bineînţeles. Nici Maica Domnului nu a slujit la altar, dar noi spunem, de multe ori, că Maica Domnului are daruri care ţin de slujirea preoțească. Deci, oricare femeie poate fi, din punct de vedere spiritual, oricât de sus într-o ierarhie duhovnicească. Părintele Stăniloae spune la un moment dat că există două ierarhii: ierarhia văzută, care sunt treptele ierarhice de la preot şi diacon, până la episcop, şi ierarhia nevăzută, ierarhia duhului, a sfinţeniei. Este importantă și ierarhia aceasta văzută, sacerdotală, care slujește la altar, adică cea a episcopilor, preoților și diaconilor, dar ierarhia spirituală e mai importantă. Lumea, dacă se duce să asculte un cuvânt şi să se folosească – preoţeşte, vorbind – se duce la un pustnic,    mai degrabă decât să meargă la un episcop, chiar dacă acel pustnic poate nu e preot, uneori nu e nici măcar călugăr. La pustnic se face coadă şi lumea pleacă folosită, iar ierarhul îşi face lucrarea lui administrativă, are grijă (dacă are) să gospodărească puţin eparhia, dar asta nu îi dă neapărat şi o anvergură duhovnicească. Din punctul ăsta de vedere, maicile din mânăstiri şi mamele din lume pot fi în această ierarhie spirituală mai venerate decât preoții.

– Ceea ce vedem în tradiția satului românesc.

– Da, mamele sunt foarte venerate la români. Nu există om să nu îşi amintească de mama. De ce? Pentru că există o sfinţenie intrinsecă, am putea spune, a mamelor. Acum, dacă ne uităm, femeile bătrâne de la ţară au toate un aspect monahal care vine, pe de o parte, de la ele, dar vine și de la o societate care aşa le vedea: îmbrobodite, cu o anumită atitudine, cu anumite implicări în viaţa din jurul bisericii. Ele sunt, într-un fel, şi o conştiinţă vie în faţa celorlalţi.    Ajung văduve, de cele mai multe ori, unele au o văduvie lungă,    sunt văduve de 40-50 de ani. Țărăncile astea văduve trăiesc mai ceva ca la mânăstire, au o sfinţenie dăruită de sus, înainte să o obţină prin virtuțile lor. Au o sfinţenie pe care o simţi înainte ca să mai vezi, ce au făcut sau ce nu au făcut în viață. Te întâlneşti cu ele, le vezi chipul, iar sfințenia li se vede pe chip.

Îmi aduc aminte, când am întâlnit-o pe mama ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, la Corbii de Piatră. Noi, echipa de la Muzeul Țăranului, unde lucram pe-atunci, eram într-o cercetare acolo. Era frig, prin Martie, îngheţasem, ea ne-a văzut şi ne-a chemat în casă, ne-a dat un ceai şi ceva pe lângă el. Nu am știut că e mama vlădicului. Avea o frumuseţe care era şi genetică, dar era şi o frumuseţe interioară, care venea dintr-o rafinare în decursul timpului, avea o suprafrumuseţe! Nu o să rămână niciodată în calendare, nu o să rămână în istorie, dar îi simțeai sfințenia. Toţi marii duhovnici povestesc despre mamele lor, cum i-au învăţat, cum i-au dus la biserică, de multe ori, fără prea multe discursuri, mai mult cu puterea exemplului, care copilului i se imprimă cu totul altfel decât i se imprimă prin orele de religie de la şcoală. E alt fel de a transmite, e un fel de a transmite care îl aprinde pe celălalt, i se imprimă în inimă.

Părintele Petroniu Tănase, starețul Mânăstirii Prodromu, de pe Muntele Athos, are o carte – Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, în care povesteşte şi despre mama lui. Zice: „Nu ştiu cum, dar nu greşea niciodată calendarul, ea ştia toate sărbătorile”. Mama părintelui se ducea în Joia Mare să spele picioarele unei femei sărace, că aşa a făcut Hristos. Era implicată total, lua lucrurile absolut în serios. Noi, când spălăm astăzi picioarele prin catedrale sau nu ştiu pe unde, facem un gest simbolic. Ea se ducea la o femeie bolnavă, nu la orice femeie, şi voia să îi spele ea picioarele, că aşa a făcut şi Hristos. Spunea despre ea părintele Petroniu, Dumnezeu să îl odihnească, că avea rugăciunea lui Iisus, că era mereu la rugăciune. Şi nu era singură în satul lui, erau multe astfel de femei.

În Transilvania, dar şi pe aici, prin sud, la sfârşitul vieţii, unii bătrâni se retrăgeau şi-şi făceau un schit la marginea satului, un schit care era o căsuţă, o mică încăpere transformată într-un fel de paraclis, foarte modest. Erau priviţi ca nişte călugări sau călugăriţe. Erau multe femei care făceau lucrul ăsta, pentru că sim­ţeau această nevoie ca, după o viaţă în sat, rămânând văduve, să facă trecerea de la o viaţă ţărănească în care, odată cu vremea, puterea fizică şi puterea de păcătuire fizică se împuţinează – la o viaţă monahicească. Sigur că satul românesc nu este o mare mânăstire, dar are elemente de monahism în el şi în rânduiala vieţii. De exemplu, poetul Ioan Alexandru are și el acele poezii despre „lele” – cu „lelea Maria”, cu „lelea Teodosia”, care toate sunt nişte bătrâne care trăiesc singure, la care lumea se uită cu evlavie, pentru că știu că Dumnezeu lucrează prin ele, prin felul cum ele îşi duc viaţa, într-o asceză totală, foarte simplă şi foarte curată. Noi postim că aşa e rânduiala, pentru că ne simţim bine spiritual, ne simţim bine şi fizic şi o facem, dar femeile astea ajung la o asceză care e aproape un mod de viață. Or, acesta e un fel de a trăi ca în rai. Sigur că găsim în multe culturi acest lucru, dar în timp ce în alte culturi este o regulă constrângătoare, la noi este realizarea faptului că tu eşti, într-un fel, mireasa lui Hristos şi atunci nu poţi să nu ţii cu toată fiinţa ta la Mirele tău şi să I te dăruieşti cu totul. Îmi aduc aminte de bunica soţiei mele, care era mereu îmbrobodită. Odată am intrat în cameră, în timp ce ea îşi rearanja baticul, şi baticul era pe umeri şi i se vedeau părul şi gâtul. S-a ruşinat. (Astăzi, nici în pielea goală dacă vezi pe cineva, nu s-ar ruşina, poate.) Ei i s-a părut ceva foarte grav. Bineînţeles că şi eu m-am întors repede. Astea sunt lucruri pe care noi nu le mai înţelegem astăzi. Pe ea, zi-noapte, nu o vedeai niciodată fără batic. Trăia ca o călugăriță.

Darul stins

– Domnule Costion, aş vrea să vă întreb la final, dacă aţi întâlnit în viață femei sfinte.

– Da, îmi aduc aminte, de exemplu, de una dintre ele. M-am dus la o universitate de vară, cu părintele Ilie Moldovan, Dumnezeu să îl ierte, la Jacul Românesc, în Ardeal, un sat care se pustia. Când am ajuns, m-am dus să caut o casă pentru cazare în sat, nu aveam nimic pregătit. Am găsit câțiva oameni pe o bancă, le-am spus că sunt cu un părinte şi vreau să găsim un loc unde să stea. Şi o bătrână a sărit: „Sigur! Un părinte? La mine!” M-am dus cu ea, i-am văzut gospodăria, era mirifică, o casă mică, foarte curată. Trăia singură, avea ceva rude plecate. L-am dus pe părinte acolo, am stat şi eu cu el, iar bătrâna făcea prescură pentru participanții la tabăra de vară. Într-o seară, când m-am întors acasă, am văzut că femeia citea viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz, un sfânt cu nişte învăţături adânci. Am prins foarte mare drag de ea, o chema Florica. I-am aflat viaţa, am făcut şi un interviu pentru Muzeul Țăranului cu ea, mi-a spus că a avut o viaţă grea, o viaţă destul de necăjită, acum era singură şi săracă. La plecare, am zis să îi las o mică sumă de bani, pe care nu i-am dat în mână, i-am pus discret în cameră. Însă părintele Moldovan uitase ceva şi m-am întors eu să iau. Când ajung, o găsesc pe Florica plângând. Mi-a zis printre lacrimi: „De ce mi-aţi făcut asta?” Stătea cu banii în mână… Eu nu îi lăsasem banii ca să o plătesc pentru cazare și pentru toate câte le făcuse pentru noi, îi lăsasem că era săracă şi, oricum, nu erau mare lucru. Dar ea și-a văzut stinsă toată dăruirea ei! Se vedea cu darul ei stins, cu toată iubirea ei. Atunci am simţit în ea un suflet, o fiinţă dedicată simplu, total şi curat lui Hristos, o ființă de o curăţie extraordinară.