• Este o prezenţă așteptată și apreciată în jurnalele de știri ale Antenei 1, prin talentul ei de a trece uşor de pe ecran, direct în inimile oamenilor. Profesionalism, dublat de pasiunea şi pozitivismul cu care-şi conduce atât viaţa, cât şi cariera •

„Primăvara mă găsește zâmbind”

– Te întreb pentru început cum te găseşte primăvara aceasta năvalnică și frumoasă, care se străduiește, parcă, să ne îmblânzească viața, supusă la atâtea încercări…

– Dincolo de bucuria soarelui, a florilor şi a naturii înverzite, întâlnirea noastră vine la o zi după un eveniment mi­nunat petrecut în familia noastră: cununia civilă a surorii mele, An­da. Aşadar, primăvara mă găseşte zâmbind, eu oricum fiind un om vesel, cu ochii numai pe partea plină a paharului. Mi-a încărcat bateriile, lucru ce-mi foloseşte enorm, fiindcă suntem în perioada alegerilor, un eveniment care, pentru un om de televiziune de la pupitrul ştirilor, înseamnă muncă mai intensă decât în mod normal.

– Românilor nu le lipsesc vacanțele în această perioadă: Sărbătorile Paștelor, 1 Mai… N-ai avut și tu dreptul la puțin timp liber?

– Niciodată, în cei optsprezece ani de carieră în televiziune, eu n-am avut liber de Paşte sau de Crăciun. Am lucrat mereu şi am ales să fac asta tocmai pentru că de sărbători eu sunt negreşit acasă, cu părinţii, cu familia. Nici nu văd cum s-ar putea altfel, cum aş putea simţi cu adevărat aceste evenimente, dacă aş fi plecată pe undeva, prin lume. Oricum, mie îmi place cel mai mult pe lumea asta să petrec timp cu ai mei, cu bărbatul meu, cu mama, cu tata, cu sora mea, suntem extrem de uniţi şi mai mereu împreună. În plus, mama găteşte genial şi nu m-aş putea lipsi pentru nimic în lume de deliciile ei. Mă alintă, draga de ea, şi azi, aşa cum a făcut-o mereu. Sunt o mare răsfăţată. Eu şi sora mea am fost crescute în tandreţe, de mici puteam să-i spunem mamei orice şi nici astăzi nu s-a schimbat nimic. Vine cu noi și în vacanţe, e mama noastră, a tuturor. Soţul meu o adoră, iar mama zice că ambii gineri sunt fiii pe care nu i-a avut. Cum nimic nu e întâmplător, eu şi soţul meu locuim foarte aproape de părinți. Ne desparte doar Parcul Circului, mult iubitul loc al copilăriei. Sunt bucureşteancă get-beget, capitala este oraşul inimii mele.

Corcoduşe şi şotron

– Vorbește puțin despre farmecul Bucureștiului copilăriei tale, descris, astăzi, mai ales în culori negative: un o­raș gălăgios și foarte poluat…

– În copilărie, Parcul Circului clocotea de voie bună, de râsete, jocuri, de copii gonind pe toate aleile lui. În anii aceia, cartierul era des­tul de nou, cam toată lumea se mutase deo­dată, aşa că noi, copiii, eram a­pro­ximativ de aceeaşi vârstă. Colegii de la şcoală îmi erau şi vecini, iar şcoala era în parc. Nici nu pot spune exact care era farmecul întregului Bucureşti, fiindcă noi aveam micul nostru oraş, restrâns în Parcul Circului, şi ne era de ajuns. Era tărâmul nostru magic, nu aveam nevoie de nimic alt­ceva. Şotronul, „frunza”, „raţele şi vânătorii”, toate erau la ordinea zilei. Azi, apreciez și mai mult anii aceia, fiind­că, uitându-mă în jur, observ cum copiii nu mai ştiu să se bucure de jocurile simple ale vârstei lor. Un exemplu sunt corcoduşele, nu-mi vine să cred că azi apucă să se coacă în pomi, căci noi le devoram crude, nu apucam să le gustăm dulceaţa. Iar azi? Parcul e aproape pustiu, doi, trei copii stau tolăniţi pe bănci, cu telefoanele în mână. Nici măcar nu se mai uită în jur, nu mai observă frumuseţea locului, darămite să se joace. Dacă mai are farmec cartierul copilăriei? Amintirile mele sunt atât de vii, încât mi se pare că locurile sunt identice. Doar oamenii s-au schimbat, în rest, liliacul e înflorit, straturile sunt pline de flori, păsări şi fluturi peste tot. Mi se pare la fel de frumos, doar chiotele copiilor lipsesc.

– Nu te deranjează zgomotul infernal, traficul, poluarea?

– Depinde ce bagi în seamă. Câteodată petrec mai mult timp în trafic decât un taximetrist, dar am atât de multe lucruri de făcut, încât nici nu realizez că stau la semafor după semafor. Îmi rezolv din mers diverse treburi, îmi aşez gândurile în ordine, aglomeraţia nu mă deranjează mai deloc. Este adevărat că, fiind bucureşteancă, oraşul a crescut odată cu mine. Problemele lui au evoluat în ritmul vieţii mele, probabil de aceea nu le observ şi nu mă deranjează. Pentru cei care s-au mutat de curând în capitală, din locuri mai liniştite, da, bănuiesc că Bucureştiul poate fi copleşitor. Însă eu iau ce e bine şi frumos din tot şi, slavă Domnului, sunt o mulţime de lucruri extraordinare în acest oraş, nu degeaba atât de multă lume râvneşte la el.

„Să treci sticla”

– Echilibrul acesta despre care vorbești trece cu uşurinţă şi de ecranul televizorului, ai o liniște minunată, chiar şi când prezinţi ştiri mai puţin plăcute. Cum reuşeşti?

– Este felul meu de a fi, nu pot trece lucrul acesta la reuşite. Poate doar în sensul că am reuşit să nu mă schimb. Cred că fiecare dintre noi, cei cu meseria mea, impregnăm câte ceva din firea noastră în maniera în care transmitem informaţia către oameni. Iar dacă informația e însoțită și de afecțiune, nu pot decât să fiu fericită. Observator 12 de la Antena 1, jurnalul de prânz pe care-l prezint de şase ani, îmi dă şi multe ocazii de a fi eu însămi. Are un format aparte, cu multă diversitate. Ştiri variate, interviuri, minireportaje în care eu şi colegii mei, Valentin Butnaru şi Andreea Ţopan, avem ocazia să punem mult din propriile noastre trăiri. E un jurnal mai mult vorbit, decât citit de pe prompter.

–    Ce presupune, de fapt, munca ta?

– Titulatura mea şi a colegilor mei este de editor-prezentator. Asta înseamnă că noi scriem pentru acest jurnal, nu doar îl prezentăm. Implicarea noastră este totală, de la ştirile transmise, la subiectele alese pentru reportaje sau interviuri. Noi căutăm informaţia, noi o redactăm. În plus, munca aceasta în direct este una cu totul aparte, fiindcă orice se poate întâmpla, iar tu trebuie să faci faţă neprevăzutului. Prezentatorul de ştiri trebuie să fie extrem de coerent, să aibă dicţie perfectă, să poată transmite fluent informaţia, chiar şi când producătorii îi vorbesc în cască, să aibă farmec, un aspect şi o ţinută aparte, să prezinte informaţia corect şi de o aşa manieră, încât „să treacă sticla” – cum se spune în lumea noastră. Felul în care transmiţi informaţia trebuie să ajungă la omul de acasă, în aşa fel încât el să nu schimbe postul şi să rămână cu ochii la tine. Ei bine, aici intervine şi harul, nu doar învăţătura. Trebuie să fii făcut măcar puţin pentru meseria asta, ca să „treci sticla”.

Televiziunea va supravieţui

– Ai deja majoratul în jurnalism. De ce-ai ales meseria asta?

– Ea m-a ales pe mine. A fost o întâmplare care m-a convins că nimic nu e întâmplător. Eram studentă în primul an la ASE, Marketing şi Comunicare. Mai cochetasem cu televiziunea, mai avusesem diverse apariţii, dar asta nu avea nicio legătură cu jurnalismul, ci mai degrabă cu divertismentul. Într-o zi, am fost sunată şi invitată la un casting pentru reporteri, pe care l-am câştigat, iar de acolo a pornit totul. Cinci ani am lucrat la ProTV, ca reporter de teren, mama învăţăturii în jurnalism. Muncă multă, practică serioasă. Mi-a plăcut, meseria s-a lipit de mine, au fost anii în care am aşezat cărămidă peste cărămidă în cariera mea. Apoi, următorii şase ani am prezentat matinalul de ştiri de la Antenă, iar de alţi şase ani sunt în echipa acestui jurnal – Observator 12. Mă întrebi dacă-mi lipseşte adrenalina muncii de teren? Nu neapărat. Mie mi-a plăcut foarte mult ce am făcut în fiecare etapă a carierei mele. Mereu m-am bucurat de prezent, am avut aşteptări de la viitor şi niciodată nu judec lucrurile prin prisma lui „ce-ar fi fost dacă…”. Am luat tot ce-a fost bun din fiecare etapă, iar azi sunt acolo unde trebuie să fiu. După optsprezece ani, pot spune că sunt aici fiindcă acesta trebuia să fie drumul meu.

– În epoca internetului, cu rețelele lui sociale, îşi mai găseşte televiziunea locul, oare va supravieţui?

– Deocamdată nu sunt foarte îngrijorată, fiindcă eu mă bucur extrem de mult să constat că televiziunea este în continuare un miraj, unul care farmecă și atrage. Observ asta în rândul copiilor, care, deşi născuţi în era internetului, sunt totuşi atraşi de televiziune. O spun în cunoştinţă de cauză, tocmai am terminat prima serie de cursanţi la Antena ­Academy – noua şcoală de televiziune a Antenei, unde sunt lector. M-au impresionat pasiunea copiilor, interesul, curiozitatea de a afla ce se ascunde în toate aspecte şi ungherele muncii dintr-o televiziune. Mi-au dat speranţă că vremea ei nu a apus încă.

Croitoreasa cea vitează

– Pe lângă televiziune, cealaltă „meserie” a ta este… croitoria, ai chiar un atelier. Are şi o poveste pasiunea aceasta?

– Atelierul a apărut dintr-o nevoie personală. Îmi trebuiau haine care să mă reprezinte, să mă simt bine în ele şi să-mi avantajeze corpul, care nu e perfect. Eu cred că starea unui om se îmbunătăţeşte extraordinar când simte că haina de pe el i se potriveşte, cu atât mai mult în meseria mea. Am ales, aşadar, să mă îmbrac singură şi la muncă, nu doar în viaţa de zi cu zi. Aşa a apărut atelierul de croitorie „Orlette”, care azi e un mic business. Atelierul meu a făcut rochiile şi acum, la cununia Andei, mi-am pus tot sufletul şi priceperea acolo. Mi-a crescut inima să o văd pe mama îmbrăcată în rochia gândită de mine şi realizată în atelier. Și, da!, există o poveste a croitoriei în viaţa mea. Când eram mică, mama îşi dorea foarte mult să ne îmbrace pe amândouă frumos, să fim nişte apariţii speciale. Deşi nu se pricepea, şi-a cumpărat o maşină de cusut, cu care a început să modifice hainele pe care le primeam de la nişte rude din America.

După ce am crescut, lucrurile o cam depăşeau pe mama, aşa că a început să ne ducă la croitor, ne lăsa pe noi să alegem modelele, materialele, culorile. Mare fiind, am continuat să-mi fac în acest fel ţinutele, până când am deschis propriul atelier. Nu e o afacere mare, dimpotrivă. În schimb, e una care mă solicită foarte mult. Jumătate de zi sunt în televiziune, cealaltă jumătate în atelier. Eu mă întâlnesc cu clientele, eu mă ocup de materiale, modele. Îmi plac foarte mult culorile, de aceea, şi ţinutele în care apar pe ecran sunt atât de divers colorate. Da, sunt în viaţă lucruri infinit mai importante decât hainele, dar, altfel păşim, altfel ne îndreptăm de spate, altfel ne simţim în momentul în care suntem îmbrăcaţi în ceva care ne vine bine. Când o haină îţi şade bine, îţi creează o anumită stare. Observ femei care nu mai dau atâta importanţă ţinutelor. Cu gândul la ele am pus această mică afacere pe picioare, pentru ca femeile care muncesc azi câte zece ore pe zi să aibă momente în care să simtă că se preţuiesc şi pe ele. Încerc să readuc femeia în faţa oglinzii, să-i reamintesc că e şi frumoasă, nu doar inteligentă.

Puterea dragostei

– În dragoste mai crezi? Mai are ea putere în ziua de azi?

– Cel mai mult!!! Starea mea bună, căldura şi optimismul pe care le-ai remarcat vin cel mai mult din dragoste. Eu şi soţul meu suntem căsătoriţi de şase ani şi mă simt ca-n prima zi. Câtă nevoie e de iubire în lumea asta, cât de necesar este să fim mereu deschişi pentru ea, să ne pese, să o hrănim! Secretul unei relaţii? Nu-l deţin în totalitate, dar cred mult în vorba aceea din bătrâni: să tragă amândoi la aceeaşi căruţă. E o cugetare foarte inteligentă. Trebuie să ştii să te sincronizezi cu partenerul de viaţă, când să laşi, când să apeşi pedala, cât, cum… Consider că zilnic trebuie să munceşti la relaţia ta. Comunicare, foarte multă înţelegere, afecţiune. Şi, cel mai important, mai ales în vremurile pe care le trăim: trebuie să-i acorzi timp partenerului de viaţă! La fel şi prietenilor, căci acolo tot dragoste este. Eu am prietene din şcoala generală și din liceu. Încă ne vedem, avem o relaţie foarte frumoasă, dar una întreţinută. Nu am lăsat timpul să treacă şi valul vieţii să ne ducă departe. Am insistat, am ţinut aproape unii de ceilalţi şi bine am făcut. Una peste alta, pot spune clar şi răspicat că sunt într-un moment tare bun la vieţii mele! Sunt interesată profund ca întâmplările zilnice să nu treacă pe lângă mine fără să le înțeleg rostul. Ascult, cred mereu că şi celălalt are dreptate şi încerc să nu fiu niciodată categorică. Cam acesta mi-ar fi portretul, un om liniştit în interiorul lui. Sunt bine, echilibrată, puternică. Iar cea mai mare parte din aceste lucruri pozitive vine din dragoste, vine de acasă. Îi mulţu­mesc lui Dumnezeu pentru tot ce am şi tot ce sunt!