• „Stop the Tempo”, debutul și cea mai cunoscută piesă a ei, a fost numită de critici „țipătul unei noi generații de dramaturgi”. Iar „Kebab”, scrisă în timpul unei rezidențe la Londra și interzisă de un teatru bucureștean cu doar câteva zile înainte de premieră, a devenit între timp cea mai jucată piesă românească în străinătate. După două decenii în care textele ei au fost traduse, publicate și montate în Germania, Franța, Irlanda, Polonia, Marea Britanie și Italia, Gianina Cărbunariu continuă să scrie și să monteze, convinsă că teatrul are datoria de a pune în scenă marile întrebări ale prezentului. De vorbă cu una dintre cele mai articulate voci ale teatrului românesc, care a transformat scena într-un act de luciditate •

„Am debutat cu spectacole pe texte scrise de mine”

– La începuturile carierei tale, când criticii nu te scoteau din „enfant terrible”, se spunea și că piesele pe care le scrii sunt pline de revoltă. Ești sau nu ești o regizoare revoltată, Gianina?

– Nu cred că revolta mă reprezintă neapărat. Eticheta asta de „enfant terrible” s-a lipit de mine pentru că spectacolele mele atacau frontal niște realități, nu vorbeau despre ele într-un fel metaforic. Mai degrabă aș spune că ceea ce m-a caracterizat la debut a fost un alt mod de a privi lumea și felul în care se poate face teatru. Nu m-a interesat niciodată să montez clasici, nu m-au tentat reinterpretările, am fost de la bun început o artistă co­nectată la realitatea contemporană, și asta a fost ceva instinctiv la mine, nu ceva ce am învățat la școală. În anul IV spre V de facultate, montam deja „Stop the Tempo”, spectacolul care m-a lansat. Imediat după, am făcut „madybaby.edu”. Practic, eu așa am debutat, cu spectacole pe texte scrise de mine. Și asta era destul de neobișnuit la vremea aia.

– Dar ce te împingea să faci lucrurile diferit?

– S-au întâmplat atunci mai multe lucruri. Foarte important a fost și anturajul. Andreea Vălean, care scria și ea teatru, tocmai venise de la o rezidență de dramaturgie de la Royal Court Theatre din Londra și a zis: „De ce n-am avea și noi ceva de genul ăsta?”. A fost ideea ei să facem ceva să promovăm dramaturgia românească, un proiect amplu în școală, prin care să facem inclusiv traduceri din limbi de circulație restrânsă. Ne doream ca textele să vină nu doar din Anglia sau Franța, ci și din țări vecine, care treceau prin realități similare cu ale noastre și care ne vorbeau, într-un fel, mai mult. Ne și săturaserăm de programă, de Shakespeare, de Cehov, de Molière. N-aveam nimic împotriva clasicilor, dar credeam că programa trebuie să fie pur și simplu mai diversificată și să-i ofere studentului la regie posibilitatea să-și găsească o voce a lui. Și uite așa s-a născut proiectul DramAcum, un proiect făcut de studenți pentru studenți și oameni de teatru. La cum arătau lucrurile atunci, ceea ce făceam noi era revoluționar. Pe de altă parte, ca studentă la regie, am avut norocul să am profesori care să mă lase să îmi aleg drumul. Am putut debuta cu un text contemporan din Islanda și am reușit să fentez cam toate examenele lucrând texte contemporane. Cred că în toată facultatea am făcut doar un Cehov și un Molière. Am forat doar în direcția care m-a interesat pe mine timp de cinci ani, iar asta mi-a permis să încep să lucrez foarte repede.

– Înainte să faci Regie, ai făcut Facultatea de Litere, ceea ce nu mă miră, dată fiind pasiunea ta pentru scris. Ce te-a întors din drum, totuși?

– De fapt, eu scriam din școala generală. Îmi plăcea să scriu poezie, proză… Foarte devreme am început să scriu și teatru. Când am terminat liceul, la Piatra ­Neamț, se intra foarte greu la Facultatea de Teatru, la București. Era concurență mare și, cum nu voiam să stau acasă, ci voiam să fiu în București, să cunosc oameni și să văd spectacole, am dat examen la Litere, pentru că mi-era foarte ușor să intru. Existau tot felul de povești intimidante în legătură cu competiția de la Teatru. În realitate, când mi-am făcut curaj să merg la admitere, trei ani mai târziu, am intrat prima la Regie, chiar nu mi s-a părut nimic atât de greu. Uitându-mă însă îna­poi, îmi dau seama că Facultatea de Litere m-a ajutat foarte mult, mi-a oferit un bagaj considerabil de lecturi. Și, dincolo de experiența de formare culturală, pentru mine, perioada petrecută la Litere a fost o experiență de viață foarte interesantă. Am legat acolo relații foarte puternice, prietenii mei cei mai buni sunt din perioada aceea.

Turnee și rezidențe în străinătate

– Cu piese așa îndrăznețe, care sunau mai mult a semnal de alarmă pentru societate decât a mângâiere pe creștet, n-a trebuit să te bați cu directorii de teatre, ca să le vezi montate?

– Nu m-am bătut niciodată cu ei și nu mă bat nici acum. Eu în anul V de facultate am refuzat teatre bucureștene și teatre din provincie unde am fost invitată să montez, pentru că am mers la o primă întâlnire și am înțeles că am de a face cu o structură atât de învechită, că asta n-are nicio legătură cu arta contemporană și că, la momentul ăla, cel puțin, n-aș fi reușit să fac mare lucru. Pe de-o parte, nu voiam să renunț la niște lucruri care pentru mine erau importante ca artist. Pe de altă parte, nici nu eram în poziția să fiu șomeră. Cu „Stop the Tempo”, debutul meu, am plecat imediat la Bienala de Teatru de la Wiesbaden, un festival extraordinar prin care au trecut toți dramaturgii contemporani europeni din ultimii 60 de ani. După Bienală, textul a fost tradus, publicat și montat în Germania, apoi și în alte țări. Lucrurile s-au întâmplat repede și asta mi-a dat încredere. Am plecat apoi la rezidența de la Royal Court Theatre din Londra, iar acolo mi-au și montat un text, care apoi a fost produs peste tot în lume. Am avut multe turnee în străinătate cu spectacolele mele, am avut diverse rezidențe, printre care și una la Lark Theatre, în New York. Faptul că am debutat internațional cât încă eram studentă m-a făcut total independentă față de sistemul românesc. Ba mai mult, peste tot pe unde am mers, în diferite contexte internaționale, m-am simțit foarte în largul meu. Am găsit oameni cu care puteam vorbi despre lucrurile care mă interesau cu adevărat, în locuri în care textul con­temporan chiar conta, nu mai era Cenușăreasa programului.

– Spectacolele pe care le-ai făcut – despre Roșia Montană, despre emigrație și munca în străinătate, despre starea învățământului românesc, despre vânzarea sașilor de către statul român – sunt o adevărată hartă nevralgică a societății românești. Cum îți alegi temele?

– Sunt un om curios. Mă uit la ce se întâmplă în jurul meu. Dar asta nu înseamnă că tot ce mă interesează ajunge să fie un spectacol. N-am nicio rețetă câștigătoare. Când țin ateliere de teatru documentar, le spun mereu participanților: dacă nu vă interesează genul ăsta de teatru ancorat în realitate, nu vă apucați să îl faceți, pentru că se vede atunci când nu vă bântuie un interes real. Azi e foarte la modă să faci teatru social sau politic, toată lumea face, dar de cele mai multe ori nu există un tip de gândire politică în spate. Or, nu poți copia doar suprafața. Dacă nu înțelegi despre ce vorbești, apar o grămadă de probleme etice. Și chiar și estetice.

– Ce faci tu se suprapune parțial pe munca unui jurnalist sau cercetător. De fapt, cum ai descrie acest teatru documentar?

– Foarte multă lume spune că fac teatru documentar, dar nu e chiar adevărat. În teatrul documentar, aduni, mixezi diverse bucăți de realitate, însă ceea ce fac eu e mai degrabă docu-ficțiune. Am ficționalizat mereu, pentru că asta mi-a permis să protejez persoanele reale pe care le intervievam în legătură cu un subiect, iar în felul ăsta aflam lucruri mult mai interesante și mai delicate, pe care nu le-ar fi spus în fața camerei. Pe scenă, amestec adesea poveștile mai multor personaje reale. Faptul că ficționalizez îmi dă libertatea asta, dar și pe aceea de a avea propria mea perspectivă, de a nu mă ascunde în spatele unei mărturii.

În vremuri grele, teatrul poate crea solidaritate

– Cât de critic poate să fie teatrul, Gianina?

– Cât îndrăznește. Cred că puterea teatrului se schimbă de la o epocă la alta, iar acum, din păcate, redevine puternic. Spun „din păcate”, pentru că teatrul capătă cu adevărat putere în momentul în care cuvântul rostit pe scenă devine o armă, iar cineva real se simte atacat. În același timp, în vremuri grele, teatrul poate crea și solidaritate. E interesant că în ultimul timp apar peste tot în lume politicieni cărora le place arta. Mie îmi e frică de astfel de politicieni, pentru că adesea ei înțeleg prin artă un instrument de propagandă. Am văzut asta din plin la Piatra Neamț.

– După șapte ani la conducerea Teatrului din Piatra Neamț, ai ales să renunți la post. Ăsta a fost motivul?

– A fost unul dintre ele. Când Bucureștiul era încă inocent, la Piatra Neamț am văzut ce sunt suveraniș­tii. Am văzut cum unii politicieni încearcă să instrumentalizeze arta, am observat și cum îi înfurie faptul că lucrurile nu se întîmplă așa cum își doresc și atunci încearcă, spre exemplu, să blocheze proiectele europene ale instituției. Sunt proiecte artistice pe care le-am făcut cu mari instituții de afară, proiecte cu care acum, după ce am plecat, autoritățile și teatrul se mândresc, evident, fără a menționa că ele au fost rezultatul muncii și colaborărilor mele anterioare, cu profesioniști din întreaga Europă. Ultimii doi, trei ani acolo au fost foarte complicați. A existat un personaj care a ajuns, printr-o conjunctură, președinte al CJ pentru doi ani, iar el înțelegea prin cultură sărbătorile câmpenești și „scenetele” cu Ștefan cel Mare. L-am tot parat cu legea în mână, explicându-i că nu are dreptul să influențeze direcția artistică. Dar după o vreme, am obosit și am decis să plec. Făcusem deja ce îmi propusesem timp de 7 ani, pentru mine nu mai exista nicio miză acolo.

–    Să conduci o instituție nu e chiar lucru ușor, și-ți mănâncă timp și energie. Tu de ce ai acceptat? Dintr-un gest de patriotism față de locul în care te-ai născut?

– Am acceptat pentru că sunt o aventurieră și-mi place să intru în tot felul de situații din care învăț și care mă inspiră. Nu sunt foarte atașată de orașul Piatra Neamț. La 18 ani, voiam să fug de acolo mâncând pământul, lumea aia mică mă sufoca. Însă la Teatrul din Piatra Neamț am prins niște ani extraordinari, când director era Nicolae Scarlat, care, în 1992, a reluat Festivalul de Teatru oprit de cenzură în 1985 și l-a făcut internațional, aducând foarte multe trupe din străinătate. Ce am văzut atunci m-a surprins, m-a sedus, m-a făcut să visez că aș putea să fac și eu teatru. A fost deci dorința mea de a da ceva înapoi locului ăla. Pe de altă parte, la începutul carierei mele, toată lumea comenta că sunt rebelă, revoltată și că doar chițăi de pe margine. Am acceptat să merg acolo și ca să arăt că se poate face teatru cu un buget foarte mic, într-un oraș ultra conservator, care nu-și dorește artă contemporană, într-un context politic foarte complicat.

– A meritat? Simți că cei șapte ani și-au lăsat amprenta ?

– Și-au lăsat amprenta și asupra mea și cred că și-au lăsat amprenta și asupra publicului. Proiectele pe care le-am produs la Piatra Neamț au fost de cele mai multe ori proiecte în care artiștii au făcut cercetare în comunitățile respective, au implicat antropologi, sociologi și oamenii de rând. După fiecare reprezentație, am organizat discuții cu publicul, la care rămâneau mereu zeci de oameni. Dacă în festival aveam treizeci de reprezentații, țineam treizeci de discuții cu publicul. Timp de șapte ani, am obișnuit publicul din Piatra Neamț să dialogheze. Or, asta nu are cum să nu schimbe ceva în comunitate. Însă Piatra Neamț nu e un oraș universitar, unde vin studenți, își întemeiază familii și rămân. Acolo locuiesc copii și bunici, segmentul părinților e cel mai adesea plecat la muncă în străinătate. În blocurile de vizavi de teatru, jumătate din apartamente sunt goale. Publicul nostru au fost cel mai des liceenii, dar ei, după patru ani, zboară spre alte zări, alte orașe sau alte țări. E deci un public pe care trebuie să-l reconstruiești mereu, nu te poți opri niciodată. Îmi place însă să cred că nu vor uita ce au văzut acolo, cum nici eu nu am uitat ce am văzut la 14 ani.

– Montezi des în străinătate, deci cunoști destul de bine realitățile de acolo. O duce mai bine teatrul din alte țări, sau doar avem noi impresia că e așa?

– Depinde de țară. Eu mă întorc din Slovacia, unde sectorul cultural e cu bocancul pe grumaz din cauza celor care au ajuns la putere. Premierul lor e un personaj care face excursii regulate la Putin, iar ministra culturii a decapitat în masă managerii culturali din instituții. Însă artiștii rezistă și dau dovadă de demnitate. S-au organizat într-o platformă civică, participă la proteste, continuă să lupte și, în majoritatea teatrelor, la fiecare final de spectacol, țin pe scenă un moment de protest împotriva strategiilor și declarațiilor acestei ministre. Știind toate astea, am plecat spre Slovacia cu mari emoții. Din fericire, n-au fost probleme. Mi-am putut monta spectacolul cu bine. Atmosfera era tensionată peste tot, însă oamenii au învățat să se solidarizeze la greu.

– Când montezi în afara țării, cum faci să găsești un limbaj comun, o temă care să îi intereseze și pe ei?

– Acum un an și ceva, când am mers prima oară acolo, am stat la multe discuții cu dramaturgii Teatrului Național Slovac, despre ce se întâmplă în țara lor. Am decis atunci ca tema pe care voi scrie spectacolul să fie polarizarea, pentru că societatea slovacă a fost unul dintre laboratoarele Europei, în care s-au testat diverse tehnici de manipulare și dez­informare politică. Nu-mi imaginam atunci că în Noiembrie 2024, o să ajung să trăiesc în propria mea țară problemele astea atât de plenar, că voi vedea cum ne trece și nouă glonțul pe lângă ureche. M-am dus deci acolo cu propria mea experiență românească și am construit întregul spectacol în jurul unei mese de sărbători, la care se întâlnește familia extinsă. Spectacolul se numește „My Beloved Enemy”/ „Duș­manul meu iubit” și e despre cum descoperi că cineva la care ții foarte mult are altă orientare politică și, pur și simplu, nu mai poți dialoga cu el. Nu cred că am avut niciodată până acum reacții mai entuziaste. S-a aplaudat de 20 de ori în timpul spectacolului, nu mai zic de final. Este foarte mult, însă ăsta poate fi și un semnal de alarmă. În astfel de momente, aplauzele sunt un mod de a-ți arăta solidaritatea, dar și faptul că societatea e într-un moment critic: dacă doar la teatru mai putem să ne exprimăm, înseamnă că nu ne-au mai rămas prea multe zone de libertate.

„Îmi plac zilele când pot sta liniștită, acasă”

– Acum, că te-ai eliberat de responsabilitățile manageriale, ce planuri de viitor ai?

– Timp de șapte ani, cât am lucrat la Piatra Neamț, n-am avut nici măcar o vacanță. De câteva ori am fost foarte aproape de burnout. În vacanțele dintre stagiuni, pregăteam festivalul. Iar în concediu, îmi pregăteam spectacolele personale. Ar fi trebuit ca, după ce am încheiat activitatea acolo, să-mi iau și eu o vacanță de șase luni. Dar n-am putut, fiindcă am început repetițiile la Nottara și trebuia să pregătesc și spectacolul din Bratislava. S-ar putea ca abia acum să am în sfârșit un moment de respiro. N-o să stau degeaba, fac o documentare despre Magda Bordeianu, o regizoare din România care, după un debut senzațional și după ce a înființat celebrul teatru „Podul”, a plecat în Germania. A făcut spectacole interesante, experimentale în România, însă se știe foarte puțin despre cariera ei. Există deja materiale documentate despre ea și alte regizoare de dinainte de 1990 în proiectul „Arhiva feministă.” Iar în toamnă, ar trebui să fac un spectacol la Teatrul Național din Craiova.

– Pe unde te miști în perioada asta? Acum locuiești în București?

– Da, în principiu locuiesc în București, dar sunt mereu pe drumuri. De exemplu, când conduceam Teatrul din Piatra Neamț, stăteam jumătate din timp acolo, jumătate aici, apoi mai plecam și în străinătate atunci când era nevoie. M-am obișnuit așa. Acum două zile, de pildă, am revenit din Slovacia, unde am fost în juriul unui festival, iar peste două zile plec la Cluj să predau, de ceva timp sunt conferențiar la facultatea de Teatru și Film a Facultății Babeș Bolyai. Am învățat să fiu flexibilă. Când merg undeva să lucrez și stau două, trei luni, îmi place să spun că sunt acasă acolo. Pe de altă parte, acum, că pot sta mai mult la București, unde am biblioteca și lucrurile mele, mă bucur când pot fi cu adevărat acasă. După 20 de ani pe drumuri, parcă încep să apreciez mai mult momentele când nu călătoresc. Îmi plac zilele când pot sta liniștită la mine acasă, să ascult muzică și să citesc, când pot să merg la înot sau să-mi văd, pur și simplu, prietenii.