„Sunt o triplă amenințare”

– Eşti un artist cu dublă cetăţenie profesională: actor şi muzician. Cânţi operă, operetă, muzică uşoară şi jazz, dar îţi place şi scândura scenei de teatru… Cum te descurci?

– Trebuie să intervin cu o precizare: e adevărat, cânt la Operă, dar nu cânt operă, ci joc în muzicaluri. De asemenea, sunt angajat al Teatrului de Operetă şi Musical „Ion Dacian”, dar, în primul şi-n primul rând, tot în muzicaluri joc. Am fost distribuit şi în câteva operete, dar nu am de cântat, ci sunt actor. În operetă şi, mai ales, în operă, trebuie să ai o anumită impostaţie vocală, pe care eu nu o am şi nici nu-mi doresc s-o am, pentru că mie îmi place să fac muzicaluri, să cânt muzică de jazz sau cu influenţe pop, să cânt muzica mea, piesele compuse de mine, pe care chiar am început să le adun sub forma unui album. Nu ştiu dacă-l voi scoate şi sub formă de CD, că nu se mai prea poartă, dar sigur o să-l promovez în mediul on-line, pentru că ăsta e mediul care azi bate tot şi care, sunt convins, reprezintă preponderent şi viitorul. Îmi place mult şi partea asta de compoziţie şi, cu toate că nu mă pretind a fi un compozitor, m-am extins: cred că pot să înţeleg exact ce vrea un regizor şi că pot să ajut muzical. Aşa că, până acum, am făcut muzica pentru patru spectacole: „Jungla TV”, în regia lui Gigi Căciuleanu, care se joacă la Teatrul Dramaturgilor Români; „Nuntă în cer”, după Mircea Eliade, regizat de Zsuzsanna Kovacs, care se joacă tot la Teatrul Dramaturgilor Români; „Harap Alb – Play Again”, adaptare după Ion Creangă, în regia lui Ştefan Lupu, un spectacol în care şi joc; şi „Micul Prinţ”, cu Oana Pellea şi Lari Giorgescu. Urmează încă un spectacol, pentru care scriu muzica şi în care o să şi joc: „Visul unei nopţi de vară”, în regia lui Ştefan Lupu. Cred că premiera va fi în toamnă. Şi, nu în ultimul rând, scriu acum şi un muzical: am terminat textul, iar pentru muzică o să lucrez împreună cu Cornel Ilie, de la trupa Vunk. E o comedie de care sunt foarte încântat: simt că o să aibă succes! Încă nu ne-am hotărât unde o să-l punem în scenă, dar sperăm să avem timp peste vară să definitivăm muzica şi atunci ar trebui să putem să scoatem premiera tot în toamna asta. Aşadar, asta e zona mea „de acţiune”: cânt în concertele mele, cu orchestre sau cu Big Band-ul Radio, cânt ca invitat în concertele prietenilor, cânt ca invitat în festivaluri, de asemenea cânt şi în alte formule de spectacol (cu „Trio Zamfirescu” etc.) şi, aşa cum spuneam, cânt şi joc în muzicaluri, scriu şi compun…   

– Există ceva ce leagă toate aceste preocupări ale tale, un liant? Care din ele îţi face inima să bată mai tare?

– Sunt, cum zice englezul, „a triple threat”, adică „o triplă ameninţare”. Atunci când fac muzică, nu ignor actorul din mine şi invers. Mai ales în muzicaluri, unde e nevoie de actori care cântă, nu doar de cântăreţi sau doar de actori. În ecuaţie mai intră şi dansul: îmi place mult să şi dansez, iar, de-a lungul vremii, am încercat să evoluez şi în direcţia asta. Cred că dansul este o muzică făcută cu trupul tău. Aşa percep lucrurile: când dansez pe o muzică, e ca şi cum aş scoate-o din mine, prin trup. Ca şi când trupul îmi e instrumentul. Ce să mai vorbesc de step: acolo, la step, trupul îţi e la propriu instrument, fiindcă mişcările tale nu doar că se văd, dar se şi aud.

– La operetă mai vine lumea? În urmă cu cinci­zeci de ani, se bucura de-un succes nebun.

– La Teatrul de Operetă şi Musical „Ion Dacian” există în continuare un repertoriu tradiţional de operetă, titluri importante, clasice, care nu lipsesc niciodată, dar şi aceste spectacole au fost aduse în actualitate, ca reprezentare, iar uneori se apelează şi la tăieturi în text, pentru ca spectacolele să nu se lungească foarte, foarte mult: se simte că lumea nu mai are răbdare – în general, în orice… Aşadar, încă există un public pentru operetă, deşi, e adevărat, media de vârstă e un pic mai ridicată: sunt împătimiţi ai genului, oameni care preferă opereta oricărui alt gen muzical, şi sunt şi nostalgici. Pe de altă parte, dincolo de acest repertoriu tradiţional de operetă, la „Ion Dacian” se montează şi multe muzicaluri, de o excelentă calitate, cu titluri importante: de exemplu, „Rebecca”, după textul clasic al lui Daphne du Maurier, una dintre cele mai de succes producții semnate de echipa Sylvester Levay (muzica) – Michael Kunze (libretul), laureați ai premiului Grammy; „Kiss me, Kate”, al lui Cole Porter, cu nişte coregrafii absolut spectaculoase; „Jack, între dragoste şi nebunie”, al lui Diego Mecchi (muzica şi libretul), un spectacol foarte modern; „Next to normal”, un muzical foarte special, cu un subiect deosebit şi cu o muzică pop-rock, cu influenţe chiar funk, pe alocuri…

– Teatru „sec”, fără muzică, joci?

– Joc mai puţin fără să cânt deloc: am câteva spectacole de acest gen, la teatrul din Galaţi şi, fireşte, mai e şi „Necuvinte”, un spectacol scris şi regizat de mine, în care chiar nu scot nici măcar o notă (râde), dar care a prins foarte, foarte bine, atât la publicul din România, cât şi în străinătate. L-am reluat recent, cu o altă distribuţie, la teatrul din Galaţi, şi sper să pot să merg cu el şi prin alte locuri, căci varianta asta nouă n-a fost încă plimbată.

Iubesc cărțile

– În București, în afară de Teatrul de operetă, unde poți fi văzut?

– În spectacolul „Invizibilii”, după cartea Ioanei Pârvulescu, în regia Claudiei Ciobanu. E un proiect privat, care se joacă la Sala Gloria din Bucureşti şi e… tot un muzical! (râde) Pe muzica lui Cornel Ilie. E un spectacol superb, cu un mesaj minunat, de care eu cred că lumea are mare nevoie:    ne îndeamnă să citim în continuare, atât pe noi, adulţii, dar mai ales pe copii, ne îndeamnă să nu ne mai pierdem în telefoane. Personajul pe care îl joc, Bibliotecarul Bibliotecarilor, se străduieşte să-i atragă pe copii către cărţi, promiţându-le că, ajutaţi de ele, vor putea să schimbe lumea – în bine. Cu toate că premiera s-a petrecut recent, deja e clar că spectacolul acesta e foarte bine primit şi de copii, şi de părinţi. Ceea ce mă bucură enorm: mă gândesc la copiii mei, la cât de importantă e lectura, mă gândesc şi la mine însumi, fiindcă lectura continuă să însemne enorm în viaţa mea…

Iubesc cărţile!

– Dacă ar fi să faci un bilanţ al succeselor tale, care te reprezintă cel mai bine artistic? Pe care din ele vor trebui să le vedem „neapărat”?

– Există câteva spectacole de care sunt mai legat emoţional. „Necuvinte” e un spectacol la care am lucrat mult timp: nu l-am grăbit, l-am lăsat să evolueze natural în mine, de-asta îl simt foarte personal, foarte aproape de sufletul meu. E un spectacol la care am muncit cu multă atenţie, cu multă grijă… Însă şi de „Fantoma de la Operă” sunt foarte legat emoţional: de-abia aştept să se reia! E un spectacol care-mi aduce multă, multă bucurie, cu atât mai mult cu cât simt că, datorită lui, am evoluat şi ca artist. De asemenea, foarte aproape de suflet îmi e şi spectacolul „Shrek”, de la Operă: chiar urmează să-l joc pe 1, 2, 3, 4 Iunie.

Parfumul teilor

– Eşti născut în Galaţi, un oraș prezent și acum în preocupările tale artistice. Crezi că valurile Dunării, orizontul ei luminos au jucat un rol în alegerea ta profesională?

– Şi eu mi-am pus întrebarea asta, mai ales că am copilărit foarte, foarte aproape de faleza Dunării: ajungeam la ea în două minute. Şi chiar mergeam adeseori acolo: când eram mic, mă jucam cu prietenii pe malul Dunării, iar când am mai crescut puţin, am început să mă opresc pe faleză, să stau şi să privesc cu luare-aminte orizontul. Dincolo de Dunăre se vedeau şi munţii Dobrogei, valurile parcă îmi legănau sufletul… Cred că da, cred că Dunărea m-a făcut mai melancolic şi mai visător: m-a ajutat să visez mai departe de lungul nasului.

– Ce-ţi aminteşti cu cel mai mare drag din anii copilăriei?

– În Galaţi există o stradă care se cheamă „Parfumul teilor”, o stradă pe care chiar există o mulţime de tei, iar când aceştia înfloresc… e o nebunie! O parcurgeam adeseori şi în copilărie, dar mai ales când am mai crescut: Doamne, la câte n-am visat plimbându-mă pe strada asta! Acolo cred că mi-am dezvoltat latura romantică… Şi mai am o amintire la care mă întorc adesea, deşi nu are legătură nici cu Dunărea, nici cu teii: mă ţin minte cum, împreună cu sora mea, ne întindeam în casă, pe covor, şi ne puneam discuri la pick-up. Aveam multe discuri cu muzică populară, dar şi uşoară, şi amândoi cântam de mama focului: eu eram înnebunit după Dan Spătaru şi după Ileana Sărăroiu. Ei doi erau preferaţii mei! În plus, aveam o mulţime de discuri cu poveşti: le ascultam complet fermecat… Cred că şi exerciţiul ăsta m-a învăţat să visez cu ochii deschişi… Şi, vezi cum e viaţa, peste ani am ajuns ca aceleaşi discuri să le ascult împreună cu fetiţele mele…

Un familist convins

– Cum împarți șotronul vieții între meserie, nevastă și doi copii?

– În cazul meu, viaţa de familie e prioritară, iar profesia e secundară. Aşa că am avut grijă să-mi organizez programul astfel încât să fiu cât mai aproape de fetele mele. Sigur, există şi săptămâni când sunt foarte ocupat, cu pregătirea unui spectacol nou sau cu un turneu, dar, în general, când am doar repetiţii de întreţinere şi spectacolele de jucat, am vreme să stau acasă astfel încât să nu fiu doar un personaj în trecere prin existenţa familiei mele… Ceea ce contează în primul rând în sufletul meu e familia. Am învăţat asta în copilărie: părinţii mei au divorţat când eram mic, iar mama făcea şi naveta, din cauza serviciului, aşa că eu şi sora mea stăteam mai mult cu bunicii. Am resimţit profund situaţia asta, dar uite că din ceva rău a ieşit totuşi ceva bun: aşa mi-am dobândit spiritul de familist convins. Eu şi soţia mea încercăm să stăm cât mai mult posibil cu fetele noastre. Eu aduc acasă „serviciul”: fetele mă ajută să-mi învăţ textele, cu soţia mea discut despre tot ce am făcut sau am de gând să fac… E o împletire firească, iar eu, cumva, îmi trag seva din ambele părţi: şi din profesie, şi din familie. Am vorbit la un moment dat cu nişte oameni care n-au legătură cu arta şi care îmi spuneau că artistul ar trebui să stea minim 8 ore pe zi la instituţia unde e angajat, şi să muncească acolo. Am încercat să le explic că artistul nu e ca un muncitor care trage la şaibă: studiul are loc non-stop. Eşti inspirat de pretutindeni şi de tot: şi de lucrul efectiv în teatru, dar şi de ceea ce trăieşti acasă, şi de ceea ce vezi şi auzi pe stradă…

– Cu un prezent așa de plin de realizări, te mai gândești la viitor? Ai temeri, sau mai degrabă speranțe?

– Mi-a fost teamă acum, până la alegeri: m-am temut să nu deraiem, dar acum m-am liniştit. Chiar am încredere în omul ăsta care a ajuns la conducerea ţării: simt că lucrurile se pot schimba în bine. Nu din prima, nu peste noapte, dar cred că schimbarea aia bună va veni. Mai mult, poate sunt eu un noros, dar speranţa îmi e alimentată şi de faptul că sunt înconjurat de oameni care vor să facă lucrurile aşa cum trebuie, care nu vor să păcălească, nu vor să înşele, nu vor să se fofileze, ci vor să muncească onest şi să transforme ţara în ce-ar putea și ar merita să fie. Iar eu, la rândul meu, mă străduiesc să pun umărul, aşa cum pot, la schimbarea asta în bine.