Când, ca familie, realizezi că nu te mai ajungi de la un salariu la altul, primul lucru pe care îl faci, instinctiv, fără mari lecții de educație financiară: te pui și scrii pe o foaie, defalcat, pe ce se duc banii. Dacă ești chiriaș, chiria n-ai cum să n-o plătești – poți, la limită, să cauți o chirie mai mică. Dacă ești bolnav, nu ai cum să tai de pe listă medicamentele – poți, iarăși, la limită, să cauți o farmacie mai ieftină sau să îți faci diverse carduri personalizate, ca să primești niscai reduceri. Peste cumpărăturile din piață sau din supermarket poți să arunci un ochi mai atent, dar, iarăși, slabe șanse ca de acolo să vină redresarea financiară. Și atunci, inevitabil, trebuie să confrunți eventualele „excese”: achizițiile vestimentare, care nu sunt strict necesare, ieșirile prea dese în oraș, consumul produselor „de lux”, precum alcoolul sau țigările, pariurile sportive, care au devenit o realitate cruntă în multe familii din România, planurile de vacanță etc.
În mare, cam asta trebuie să facă și experții de la partide, care încearcă (de prea multe zile!) să pună cap la cap un plan de redresare bugetară a României. După toate tergiversările și după informațiile pe surse care vin de la discuții, impresia generală e că partidele evită să corecteze „luxul” aparatului de stat, un lux absolut cuantificabil: trebuie doar ca analiștii să se uite peste cheltuielile în plus ale statului, în raport cu cele din perioada de dinainte de pandemie, când aveam un deficit rezonabil. Unele dintre plățile în plus sunt la vedere și sunt justificabile – între ele, măririle de pensii. Sunt și aici discuții legate de priorități și, mai ales, de cuantumul sustenabil al acestora… Dar nu e zi să nu apară în presă liste de bugetari cu venituri absolut revoltător de mari, care lasă imaginea unui jaf concertat al banului public: salarii mult mai mari decât cele din sistemul privat, sporuri peste sporuri, unele de-a dreptul ridicole, plus niște posturi în consiliile de administrație ale unor instituții de stat, la rândul lor, bugetofage. Sunt zeci de mii de astfel de „bugetari” plătiți cu zeci de mii de euro pe lună, într-un stat care nu a demonstrat că și-ar fi rezolvat în vreun fel problemele grave, de eficiență în funcționare. Pe lângă aceste scurgeri de bani, mai sunt și sumele pe care statul nu le încasează – pentru că, e limpede, deranjează alte rețele de furt calificat.
Viciile grave ale statului sunt ocolite sistematic de cei care lucrează zilele acestea la bugetul pe anii viitori. Apar tot felul de idei de tăieri de unde fix nu e cazul și, colac peste pupăză, se pregătește creșterea de TVA taman pentru cei care îl plătesc – că restul o duc bine-mersi – și se inventează concepte precum „taxa de solidaritate”. Cu cine să fie solidar românul sărac și cinstit? Cu nababii plătiți fără să facă nimic? Cu delapidatorii economiei de stat? Cu hoții de TVA?
