Toată lumea admite că alegerile din 2024 și 2025 au consemnat cea mai puternică reacție a electoratului român împotriva sistemului. Dacă la localele (și europarlamentarele) din 2024, regulile impuse de el încă au funcționat (alegerea primarilor într-un singur tur asigurând continuitatea lui), la parlamentarele și prezidențialele recente, partidele și candidații lor au avut parte de eșecuri usturătoare. PSD-ul a rămas cel mai mare partid al țării, dar a obținut cel mai mic scor din istoria lui, iar PNL-ul a căzut pe locul trei în ierarhia grupărilor politice parlamentare, devenind aproape o „formațiune-balama”, care nu poate juca un rol politic major decât prin asocierea cu alte grupări reprezentative. Au crescut în opțiunile electoratului partidele declarat anti-sistem, AUR, POT, SOS, și și-a menținut scorul USR-ul, în ciuda demonizării sale propagandistice pentru participarea la guvernare în trecuta legislatură. La prezidențiale, atât la cele anulate, cât și la cele reluate, candidații PSD și PNL au fost înfrânți fără drept de apel, finala jucându-se între pretendenți din afara sistemului.
Ce este însă faimosul „sistem” și care sunt acțiunile lui ce au generat o reacție atât de dură a electoratului? Unii analiști (Andrei Caramitru) au identificat sistemul cu structura „baronială” a societății românești, apărută după demolarea ierarhiei monolitice a național-comunismului ceaușist. „Baronii locali”, promotori ai unor politici tribale, au apărut după ce controlul central s-a relaxat, prin dizolvarea partidului unic, PCR-ul. Sunt de acord cu această teză, dar susțin că baronizarea este, în realitate, consecința, iar nu sursa sistemului, care a apărut imediat după răsturnarea comunismului, prin „capturarea” insituțiilor statului de către membri ai fostei nomenclaturi comuniste, rămași fără „obiect al muncii”, în urma dizolvării PCR-ului. În lipsa unei lustrații reale (cum cerea punctul 8 al „Proclamației de la Timișoara” ), „politrucii” și-au transferat „competențele” în administrația statului, impunând o încrengătură de relații instituționale, menită să le prezerve privilegiile de care beneficiau sub regimul anterior. Înlocuirea organizării totalitare cu una democratică a permis reapariția multipartidismului, pentru a fi „în pas cu vremurile”, a impus și în „cazul românesc” formarea unor grupări politice diferențiate doar aparent, doctrinal, care să creeze impresia alegerilor politice libere pentru cetățeni și alternanța la putere. Să nu uităm că FSN-ul (actualul PSD) a apărut ca partid politic numai DUPĂ ce instituțiile esențiale ale statului fuseseră deja ocupate de foștii activiști, „democrația originală” instituită de aceștia fiind, de fapt, o aparență de joc democratic. Reapariția partidelor istorice ( PNȚCD-ul și PNL-ul ) sau formarea unor grupări politice ale societății civile (PAC etc. ) au „deranjat” noua organizare postcomunistă, care a făcut totul pentru a le bloca sau perverti. După o participare neconvingătoare la guvernare, PNȚCD-ul a dispărut, iar PNL-ul a fost „invitat” la guvernare, în siajul PSD-ului, care l-a „contaminat” cu politicile sale clientelare (cum s-a văzut în „celebra” Alianță a Stabilității). „Sistemul” (în fapt, sistemul politico-administrativ) constă, așadar, în „ocuparea clientelară” a instituțiilor statului, în transformarea lor în principala sursă de satisfacere a intereselor materiale ale grupărilor aflate la putere și, concomitent, în principalul mijloc de „control social”.
PSD-ul este, așadar, expresia cea mai clară a sistemului. El a guvernat, practic, aproape neîntrerupt țara, de la căderea comunismului . Rezultatele administrației de tip clientelar, folosite și impuse de PSD, s-au văzut. Societatea s-a scindat dramatic, între privilegiații sistemului și marea masă a truditorilor dependenți de stat, cum fuseseră educați sub comunism. Mulți au emigrat, căutându-și norocul în alte zări. Coruperea PNL-ului – care părea dispus să reformeze sistemul – a blocat orizontul de așteptare al celor mai mulți alegători, care și-au deversat nemulțumirile către grupări politice noi, declarate anti-sistem. Votul la alegerile din 2024 și 2025 a reflectat disperarea lor. Cei mai mulți s-au orientat spre „salvatori-mesianici” și grupări radicale, cu „soluții-minune” pentru situația-limită în care se află țara. În fapt, la aceste alegeri dominate de reacții emoționale, ei au votat SCHIMBAREA. Mulți cetățeni s-au arătat dispuși să accepte orice soluție nouă, indiferent cât de aberantă ar fi ea, numai pentru a scăpa de „tarele sistemului”. Ei nu au realizat că partidele salvatoare (AUR, POT, SOS) sunt „produse ale sistemului”, născute din „mantaua PSD-ului” și scăpate de sub controlul acestuia. Amintesc că la alegerile recente, PSD-ul și, în consonanță cu el, PNL-ul, au dirijat o parte din opțiunile susținătorilor spre candidatul AUR. Doar mobilizarea totală a societății civile, conștientă de consecințele preluării sistemului de către grupări autoritariste, xenofobe și izolaționiste, a salvat în ultimul moment țara de la căderea în prăpastie.
Victoria lui Nicușor Dan, independentul anti-sistem, a pus problema stringentă a formării unei coaliții de guvernare care, păstrând actualele angajamente internaționale ale României, să reformeze „sistemul”, să refacă eficient structura lui instituțională, eliminând clientelismul partizan ce l-a marcat chiar din începuturi. Nicușor Dan nu poate însă influența guvernarea, fără participarea partidelor care au fost, în esență, pilonii acesteia. Sub conducerea lui Ilie Bolojan, PNL-ul pare dispus (în ciuda opoziției interne „baronizate”) să își asume inițierea schimbării, dar PSD-ul pare mai puțin dornic să accepte „sacrificiile” pe care reformarea reală a administrației țării le cere. Renunțarea la „beneficiile” menținerii la putere înseamnă renunțarea la chiar „motivul” existenței sale. PSD-ul a ajuns la un moment de cumpăna în care, dacă nu se transformă el însuși într-un partid veritabil (de stânga sau de centru) va deveni anexa propriilor sale creații, partidele-supapă, scăpate de sub propriul său control.
