Premiul Uniter pentru cel mai bun actor într-un rol principal
• „Hamlet”-ul făcut sub îndrumarea regizorului Declan Donnellan i-a adus, primăvara asta, un Premiu Uniter. Un gest de recunoaștere pentru un actor care joacă fără ostentație, cu intensitatea mocnită a celor care nu fac risipă de gesturi. Am stat de vorbă despre îndoieli, emoție și bucuria de a fi, în sfârșit, văzut •
– După ce ai trecut de două ori la mustață pe lângă Premiul Uniter, cu nominalizări și în 2022 și în 2023, iată că, în sfârșit, premiul nu te-a mai ocolit. Cum se simte să fii laureat?
– Se simte foarte bine. Am fost de-a dreptul copleșit de sutele de felicitări pe care le-am primit după, de faptul că atâta lume se bucura sincer pentru mine. Se simțea că își doriseră să câștig și aș fi vrut să le răspund cumva pe măsură, fiecăruia în parte, dar de multe ori n-am fost în stare decât să spun mecanic „Mulțumesc!”.
– Deci actorii au emoții și la premii, nu doar la premiere…
– Cele mai mari emoții le-am avut după ce am coborât de pe scenă, nu înainte. Când m-am văzut jos, mi-am dat seama că, deși îmi pregătisem un speech, nu mai știam ce am spus. Emoția fusese atât de intensă, că mi s-a rupt filmul.
– Ediția „Galelor Uniter” a fost un moment special pentru Teatrul din Craiova, nu doar pentru că a fost găzduită acolo, ci și pentru că a celebrat 175 de ani de la înființarea lui. S-a simțit ca o sărbătoare pentru voi, actorii craioveni?
– Da, am avut din plin susținerea publicului. Mai ales că la Gală au participat foarte mulți prieteni ai Teatrului, oameni care vin regulat la premiere. Adevărul e că în ultimii ani s-a simțit o efervescență în ceea ce privește activitatea Teatrului din Craiova. Domnul Emil Boroghină a fost răsplătit cu Premiul Președintelui pentru organizarea Festivalului Internațional Shakespeare Craiova. Iar sub conducerea lui Alex Boureanu și Vlad Drăgulescu, proiectele Teatrului Național au devenit vizibile nu doar pe plan național, ci și afară. Avem tot mai multe turnee internaționale. Am fost plecați în Spania, am fost în Turcia, urmează să plecăm în Bulgaria. Actrițele Corina Druc și Costinela Ungureanu au lucrat o coproducție pentru Festivalul Shakespeare în China. Deci lucrurile merg foarte bine.
– „Hamlet”, piesa pentru care ai fost premiat, e al doilea spectacol regizat de Declan Donnellan la Craiova, care îți aduce o nominalizare. Cât de mult te-au schimbat profesional ghidajul și sfaturile lui, felul lui de a vedea teatrul?
– Foarte mult, pentru că Declan e un regizor foarte generos. Mă emoționează să văd câtă atenție acordă oamenilor care nu se văd pe scenă, cum după fiecare premieră mulțumește fiecărui mașinist în parte. Felul ăsta al lui de a fi, foarte blând și răbdător, te face să nu simți niciodată că greșești când lucrezi cu el. El lucrează cu oamenii încurajându-i mereu. Or, în felul ăsta, ai libertatea să încerci orice, că nu greșești. Și mai e ceva. Declan nu consideră niciodată că spectacolul e al lui, că trebuie să controleze sau să-și impună cu autoritate părerea. N-are sentimentul ăsta de proprietate asupra actului artistic, știe că teatrul e o muncă de echipă în care fiecare face ce poate.
– A aflat că ai fost premiat?
– Da, da, mi-a și trimis mesaj. Era foarte mândru. Mi-a scris și a doua zi, și a treia zi. M-a întrebat cum mă simt, dacă sunt fericit. Face bine să știi că îi pasă cuiva ce faci cu adevărat.
– Hai să vorbim puțin și de rol. Nu e ușor să faci un „Hamlet”, te trece prin toate stările, prin tot ce ai învățat într-o viață.
– Eu am fost destul de concentrat în timpul repetițiilor, am construit personajul fără să am prea multe ezitări. Dar înainte de premieră, m-au apucat brusc emoțiile și am început să mă întreb dacă e bine ce fac. E ceva ce mi se întâmplă, de fapt, la fiecare premieră. Acum, că am luat premiul, mă întreb dacă îl merit cu adevărat. Și tot așa. Dubiile nu dispar cu adevărat decât pe scenă, fiindcă acolo intensitatea e atât de mare, că uiți pur și simplu de tine. Despre bucuria și despre intensitatea asta a jocului am încercat să vorbesc și în discursul de mulțumire, și despre ce spunea Declan, că, dacă nu suntem văzuți, simțim că nu existăm.
– Și așa e?
– Când l-am auzit prima oară spunând asta, mi s-a părut foarte trist. Cum adică, dacă nu sunt văzut, nu exist? Dar, de fapt, el a zis ceva foarte frumos, care e și foarte adevărat. Cu cât mă gândesc mai mult la cuvintele lui, cu atât mi se pare că explică și evoluția personajului. Hamlet e un băiat care nu a fost văzut de părinții lui. Și tot ce face e un strigăt disperat, în speranța că cineva îl va vedea.
– Spuneai că și tu ai mereu îndoielile tale. Te-ai regăsit în pendularea asta hamletiană?
– Nu neapărat. Declan n-a construit personajul pe dubiile lui Hamlet, ci pe dorința lui de a rezolva situația complicată în care este. A încercat să facă un „Hamlet” activ, nu unul reflexiv. Concluziile filosofice la care ajunge sunt doar rezultatul neputinței de a ieși din niște situații. De asta, criticii vorbesc despre această montare ca de ceva foarte diferit de montările clasice ale unui „Hamlet”.
– La un moment dat, te-am întâlnit întâmplător prin București, îngrijorat că o să-ți moară plantele de cât de mult le lași neudate. Te-ai mutat în Capitală sau ești tot într-un du-te-vino între orașe?
– Sunt mereu pe drumuri, dar, da, locuiesc în București. Locuiesc aici de când am terminat facultatea. Dar angajându-mă la Teatrul din Craiova, unde făceam câte patru proiecte pe an, ajunsesem să stau mai mult acolo. Am pierdut atunci câteva plante. A fost ca un mic doliu amestecat cu vinovăție. Dar cele mai multe au supraviețuit. E o grădină botanică la mine în casă acum. Îmi place să fiu înconjurat de lucruri vii.
– De câtva timp, ești și pe micul ecran, în serialul „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, de pe Antena 1. A fost grea trecerea de la scenă la platoul de filmare?
– Lucrez de aproape un an la serialul ăsta și sunt foarte norocos, fiindcă am nimerit alături de actori foarte mișto – Ioana Flora, Andi Valsuianu, Richard Bovnoczki – de la care învăț foarte multe. Se vede că au experiență, reușesc să prindă din prima rolul, în condițiile în care se filmează alert, câte 14 secvențe pe zi. Mie mi-a fost mai greu la început, eram un pic crispat, de teamă să nu fac prea mult, să nu joc prea gros, fiindcă eu eram obișnuit cu scena. De fapt, nu e chiar așa „mic” nici jocul de film. E o prejudecată.
– Ți-a deschis apetitul pentru făcut și alte filme?
– Da, clar. Deși pentru mine tot pe scenă e actoria pe care o iubesc și care îmi place. Teatrul îți dă șansa să faci personaje mai complexe și mai intense. În secvențele de două minute pe care le filmezi, parcă nu apuci să arzi cu adevărat.
– N-au trecut decât două zile de la Gala Uniter. Ai apucat să sărbătorești premiul?
– N-am apucat. La 12 noaptea, când s-a terminat Gala la Craiova, eram deja într-o mașină spre București. La 6 dimineață, eram deja în alta, care mă ducea la filmări, după doar două ore de somn. De atunci, încă n-am apucat să fac mare lucru. Încă se decantează emoțiile. Dar o să sărbătoresc, pentru că s-au strâns motive. Tocmai când ziceam că după „Hamlet” sigur n-o să vină curând un rol consistent, am făcut la Craiova un „Ivanov”, de care sunt tare bucuros, în regia lui Eugen Jebeleanu. Vă aștept să-l vedeți. Îi dăm drumul din toamnă.
