• Aproape de Brașov, pe culmile nesfârșite ale unor dealuri care străjuiesc lama de piatră albă a Pietrei Craiului, se întinde un sat mare cât o țară. Cei care-l locuiesc de sute de ani i-au pus un nume de basm: Poiana Mărului. Oameni ai muntelui, puternici, învățați să urce și să coboare coastele repezi, să smulgă pământului orice roadă, poinărenii au o credință pe măsura sufletului lor: tare și neplecată în fața vifornițelor vremii. În anii în care slujea la Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca poposea adesea în sat, străduindu-se ca din credința tare a poinărenilor, să aprindă un foc în stare să topească gheața dictaturii comuniste. Rândurile de mai jos spun că a reușit •

Călugărul din căruță

În anii de dinainte și de după cel de-Al doilea Război Mondial, pe ulițele strâmte ale satului Poiana Mărului din județul Brașov, urca spre dealul Bărdașa, o căruță cu roțile mari, de lemn, la care era înhămat un cal alb. De hățuri ținea un bărbat tânăr, cu ochi de un albastru sfredelitor, îmbrăcat cu o rasă neagră, smerită. Valeriu Beleuță, preotul din Poiana Mărului, îi fusese tânărului ieromonah coleg de facultate – erau prieteni, vor împărtăși mai apoi drumul de fier și durere al temnițelor comuniste și pe cel al „Canalului”. Monahul cu ochi albaștri trăgea, mai întotdeauna, pe dealul Bărdașa, la nea Ghiță a lu’ Clopoțel. Țăranii din sat priveau la călugăr ca la un sfânt, așa că, atunci când aflau că a tras la nea Ghiță, mergeau la el rânduri-rânduri, ducând ce aveau prin gospodărie, ca să-l ajute în lucrarea de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Nu erau oameni avuți, dar întotdeauna, pentru părintele găseau câte ceva prin gospodărie.

Victoria Șerbănucă era de-o șchioapă pe atunci, abia de împlinise cinci ani în 47, imediat după marea foamete, și-și amintește că, deși vremurile erau tare grele, au adunat de toate – grâu, porumb, nuci, făină, lână, cânepă, orice aveau în gospodărie, dându-le de drag părintelui. Pe ea a trimis-o mama la el, cu o trăistuță cu nuci. A târât-o cum a putut, doar ca să-l vadă pe cel despre care vorbea tot satul. Au trecut de atunci exact 77 de ani. Are acum tâmplele cărunțite, dar nu și-a pierdut tinerețea, pe care i-o citesc în priviri, în gesturile repezi și, mai ales,    explozia de cuvinte, care se revarsă    atunci când vorbește: „Vai de mine, parcă acu’ îl văz! Era un om frumos, înalt, cu o barbă potrivită, cu niște ochi albaștri, pătrunzători. Umbla îmbrăcat cu o rasă de lână neagră, nevopsită, și o cheptăruță de postav, tot negru. Un om bun, bun, tare bun la inimă. Eu nu l-am găsit aspru! Mi-amintesc că s-a adunat în jurul lui lume multă și-am stat și l-am ascultat. Ne povestea la toți, ș-apăi ne și lua pe fiecare în parte. Mie mi-a zis să mă fac mare și să mă duc la școală. Tot zicea: «Să hiți răbdători! Să nu puneți la inimă supărări!». De la acea întâlnire, de când eram copchilă, eu nu l-am mai văzut pe părintele Arsenie, da mi-a rămas în suflet, cât oi trăi! Nu-i seară să nu-l strâg în rugăciuni: «Părinte Arsenie, ai grijă de noi, că suntem fiii tăi!» Îi cer doar sănătate, împăcare și iubire. Atât!”.

Desculț, 160 de kilometri

Părintele Arsenie Boca și-a luat în anii aceia și un ucenic din sat, pe Niculae Corcă. De încercare, înainte să-l primească în obștea de la Sâmbăta, i-a dat și un canon aspru – să-și lase calul cu căruța la mânăstire, apoi, desculț, să se întoarcă acasă în sat și, dimineața următoare, să plece înapoi la Sâmbăta, tot desculț, cale de 160 de kilometri, dus și întors. Trei zile a fost pe drum Niculae, ș-apoi părintele Arsenie l-a făcut călugăr. I-a pus numele Nichita și-a trăit toată viața la Sâmbăta de Sus. Când și când, părintele Nichita revenea în sat. Octavian Grapă își aduce aminte limpede întâlnirile cu el. Are 90 de ani împliniți, dar nu i-aș da mai mult de 65, mă uimește când îmi spune că e născut în 1935. Era un tânăr în plină putere când ucenicul părintelui Arsenie Boca revenea în satul natal, ca să conducă întâlnirile Oastei Domnului. Mulți poinăreni erau „ostași”, femei și bărbați aprinși de credință, iubitori ai rugăciunii și cuvântului dumnezeiesc. Odată cu venirea comuniștilor la putere, trebuiau să se ferească, așa că se anunțau din gură în gură, își alegeau o casă la care se strângeau, iar acolo trăgea și părintele Nichita. „Așa de drag îmi era de el! Mi-l amintesc, cu pletele lui lungi, cum se așeza la masă, deschidea Sfânta Scriptură, ne citea, iar apoi ne explica ceea ce ne-a citit.” Așa s-a plămădit credința poinărenilor. Părintele Arsenie Boca le-a luat palmele lor aspre, bătute de muncă și arse de soare, le-a împreunat la rugăciune și i-a învățat să se uite la cer, să nu caute doar spre brazdă. Au trecut de atunci peste șaptezeci de ani, dar focul acela semănat în sat de Sfântul Ardealului nu s-a stins. Cu orice poinărean vorbesc, ajung, în cele din urmă, la Arsenie Boca.

Minunile pe care le vezi cu ochii

Zâmbește din ochi, din obrajii roșii, din chipul care a împrumutat parcă rotunjimea dealurilor dimprejur. Îmi pare plină de bucurie, o bucurie tare, pe care te poți rezema. O cheamă Maria, Maria Drăgoiu, și-mi spune că, în copilăria ei, „toată lumea era cu părintele Arsenie”. Își amintește și acum primii pași făcuți spre credință, prinsă de mâna mamei. Cum îi spunea ea, că nu te poți ridica dimineața din pat, „fără să-i mulțămești Tatălui” și că atunci când te rogi, trebuie să o faci cu credință. Pe părintele Arsenie nu a apucat să-l cunoască – părinții ei mergeau să-l vadă, ea s-a întâlnit cu el doar la mormânt. A fost odată la Prislop, la ziua lui de pomenire, pe 28 Noiembrie, și-a prins „nădejde la el”. „De atunci, îl țâu în rugăciune, și dimineața, și sara, îi pomenesc numele. Am și icoana lui, îl țâu de sfânt făcător de minuni, dar nu numa’ de când l-o canonizat, ci dintotdeauna. Și știu că mai toată lumea care a fost la el a spus că s-a cunoscut asta în viața lor. Nepoata mea a mărs la părintele la mormânt, că nu putea să aibă copchii deloc. Și, uite, acum are doi! Astea-s minuni pe care le vezi cu ochii!”. Și când spune asta, ochii femeii strălucesc de bucurie, și-n bucuria ei mă odihnesc și eu.

„Am văzut în fața ochilor un alb ca zăpada”

Ioan Gogonea e cel mai tânăr poinărean care l-a întâlnit în viață pe părintele Arsenie Boca. Un bărbat falnic, drept ca un brad, în plină putere. Nu mă lasă să-l fotografiez, ridică palmele late, ca un zid, în fața lentilelor aparatului. Crede că are o istorie de spus, nu și un chip de arătat. Iar istoria vieții lui s-a legat de cea a Sfântului Ardealului, la sfârșitul adolescenței, în clipele acelea fierbinți, în care orice om își caută drumul. S-a întâmplat în toamna lui 1987, părintele era la Drăgănescu, la biserica pe care a pictat-o în anii din urmă ai vieții. „Îmi amintesc bine cum arăta, un bărbat înalt, cu cămașă albă, cu cravată, peste care îmbrăcase o haină de pictor. După ce i-a ascultat pe cei din jur, s-a întors spre mine și mi-a spus brusc: «No, care-i baiul cu tine?». Eu terminam liceul și știam ce-mi doresc, dar voiam să știu dacă dorința mea se va potrivi sau nu cu sfatul părintelui. Părintele a știut dinainte ce voiam să-l întreb, că mi-a zis direct: «Măi, tu ești un caracter dur, să te duci la Miliție!». Atât mi-a spus și mi-a confirmat exact gândul pe care-l aveam. Dar vreau să vă spun că eu nu realizam cu cine stăteam de vorbă. Pentru mine era doar un preot, poate că puțin mai ciudat. Dar, la un moment dat, privirile noastre s-au întâlnit și atunci am simțit că pentru el sunt ca o carte deschisă. Atunci a fost, de fapt, întâlnirea noastră. Am simțit că privirea lui trece prin mine, ca și cum m-ar fi văzut din cap și până în vârful degetelor de la picioare, până în adâncul sufletului meu. În clipa aceea, când l-am privit în ochi, am înțeles că nu stau în fața unui om obișnuit. În viața mea nu mai plecasem până atunci privirea, în fața nimănui. Atunci, însă, am simțit nevoia să pun capul în pământ. La sfârșit, părintele s-a așezat pe o bancă, s-a uitat la mine, iar eu m-am dus să-i sărut mâna, și atunci a fost a doua clipă a întâlnirii noastre când, în sufletul meu, s-a întărit convingerea că stau în fața unui sfânt. Părintele a întins mâna, eu m-am aplecat să i-o sărut, dar am văzut în fața ochilor un alb ca zăpada și m-am blocat. Efectiv, nu am mai putut să mă mișc, nici măcar nu am putut să-i prind mâna, nicidecum să i-o sărut. Așa ceva nu mai trăisem în viața mea. Am plecat de acolo cu o bucurie pe care nici acum nu sunt în stare să mi-o explic. Era o bucurie peste bucuriile pe care le ai în viața de zi cu zi, o bucurie trăită în preaplinul ei. Am crezut tot timpul că a fost un om sfânt, înainte de a fi canonizat, iar convingerea asta s-a cimentat în sufletul meu în clipa când privirea mea a întâlnit privirea lui”.

O lecție de viață și iubire

Dacă hărțile României nu ți-ar spune că Poiana Mărului e un sat, ai putea foarte bine să-l numești o țară, la fel cum, odinioară, țăranii din împrejurimi spuneau că ei sunt din Țara Bârsei sau din Țara Făgărașului. Poiana Mărului se află la granița dintre ele, întins ca niciun alt sat, cu casele risipite pe culmi. În vremea părintelui Arsenie, mai toți poinărenii stăteau sus, ca niște vulturi în cuiburi, foarte puțini se trăgeau pe vale, la drumul care șerpuia jos. De acolo, de unde creasta albă a Pietrei Craiului le veghea viața, priveau la lumea din vale, cu patimile și durerile ei, și-mi închipui că, într-un fel, simțeau că nu fac parte din ea. Unii dintre ei așa au rămas până azi. Simți asta înainte de a le vorbi, mai întâi din tinerețea lor fără de bătrânețe, care are în ea ceva miraculos. Bătrâni peste care au trecut optzeci, nouăzeci de primăveri, par cu douăzeci de ani mai tineri, sunt încă sprinteni, „lucră pământul”, cum zic ei, și au o minte limpede, fără ajutorul leacurilor sau spitalelor. Par ieșiți direct din mâna lui Dumnezeu, altă înțelegere nu găsesc.

Asta mi-a venit în minte, când am întâlnit-o pe tușa Viorica Prodan. Îmi spune să îi spun simplu, „bunica” Viorica, așa cum îi zic și nepoții, dar îmi e greu să îmi închipui o bunică în stare să vină 14 kilometri dus-întors până la biserică, în fiece duminică, doar pentru a asculta Sfânta Liturghie. Și când îi spun că pot să o duc acasă cu mașina îmi mulțumește cu un zâmbet șăgalnic, care-i face ochii să strălucească și-mi răspunde că nu e nevoie, că ea e în putere, că lucră și acum, că are animale și gospodărie și că se ajută doar cu un băiat al ei, singurul cu care a rămas în gospodărie, din cei șase copii pe care-i are. Și că-l roagă mereu pe părintele Arsenie să-i țină sănătatea. Iar el o ascultă. „De când m-am pomenit, părinții mei mergeau la Sâmbăta de Sus, dar pe noi nu prea ne luau, că eram mici. Eu l-am întâlnit întâia dată la Sinaia pe părintele Arsenie. Cred că a fost cel mai credincios om din țara asta, de aia a avut har și încă are și acum. A fost un om cum nu ai mai văzut pe pământ. M-am dus să-l văd, că mi-era drag de el. Știu că toți preoții au har, și ai noștri de aici, de la biserică, dar nu ca părintele Arsenie. El, deși e plecat de pe lumea asta, tot are grijă de noi, de aia ne și ducem la el la mormânt. Are un acatist, pe care i-l citesc când pot. Eu așa mă rog, sunt cu cititul de rugăciuni. Am multe… Mă scol la șase, să am timp, ș-apăi fac trei catisme la Psaltire, trei canoane din Psaltirea Maicii Domnului și apoi toate rugăciunile dimineții. Batâr o juma’ de oră de rugat trebă să ai dimineța și seara ca să îi pomenești și pe vii și pe morții din familia ta, că unii au năcazuri, da’ nu prea se mai roagă atâta. Eu m-am rugat de când m-am pomenit, da’ copchiii ăștia… nu știu, nu mai au răgaz. Nici eu n-am timp să stau, că trebă să dau cu sapa, că am lighioane și vaci și oi și găini, am de toate ielea că eu nu prea cumpăr nimic, nu-mi place să cumpăr, trăiesc cu ce am. D-apăi, când muncești, domnule, trebuie să zici «Doamne miluiește!» și toate câte-ți vin în minte, cum e harul de la Dumnezeu. Copchii mei îs credincioși, nu zâc că nu-s credincioși, dar nu vor să vină la biserică așa cum viu eu. Ș-apăi, eu am de coborât de la mine din deal șapte kilometri, și de urcat tot atâta înapoi, și viu la biserică, deși am 87 de ani. Până mai poci, viu. Cât am sănătate! Dumnezeu să ne ajute să ne dea sănătate și să nu avem ură, domnule dragă! Că asta e cel mai de preț lucru pe pământ. Să nu avem ură!”.

„Matale ai auzit că e război?”

– Am auzit, domnule dragă. E tot din cauza lumii, că s-a înrăit. Da’ poți cu rugăciunea să îndepărtezi războiul. Și nu doar războiul – și ploaia și căldura și toate. Când e ploaie, citești să se oprească, când e prea soare, citești să plouă. Eu toate le fac așa. Îl am pe Sfântul Spiridon, dacă citesc la el, gata, plouă! Vine el și dă o ploicică bună! Că el a fost țăran ca noi, a avut oi, a lucrat cu plugul și a fost om credincios! De aia țâu mult la el! Și Dumnezeu mi-ajută! Nu pot să zâc că nu mi-ajută în tot. Nu pot!

– Matale spui că te-ai pomenit cu rugăciunea, dar de la cine ai învățat-o?

– Tata a fost tare credincios, a fost prizonier la ruși, în timpul Primului Război Mondial, și i-a ajutat Dumnezeu de s-a întors acasă. Tata știa Psaltirea pe de-asupra și din Biblie tot așa. Toată ziua cetea tata din Biblie. Când nu lucra, cetea. Așa m-am pomenit eu cu credința în casă și așa mi-am dus viața. Asta m-au învățat părinții mei – să știu să-mi duc casa! Că am fost zece copiii la părinți, da’ să știți că nu mi-a lipsit nimic și nu-mi lipsește nici acum. Cu pensia mea de 1000 de lei sunt tare mulțămită, că dacă știi să-ți duci casa ai, dacă nu știi, poți să hii și bogat, că tot sărac ești. Chiar dacă ai bani, ești mai sărac decât unul care nu are. Da’ în zilele noastre nu știe lumea ce vrea… Eu, de când m-am pomenit, mai ghine ca acuma nu a fost niciodată, da’ oamenii îs tot nemulțămiți. Eu nu știu de ce zâc că e rău, că-s de toate ielea… Eu am casa în drum și oamenii mai vin să mai ceară și le dau. Așa am învățat de la părinții mei, că și pe vremea foametei mari, noi eram zece copii, da’ o venit o femeie la noi, care avea și ea mulți copii, și n-avea ce să mai mânce. Că geaba faci o ciorbă de buruieni, dacă n-ai o mână de făină să o tulburi puțin… Ș-apăi mama i-o dat o felderă dă grâu! Da! Dacă ai harul ăsta să dai, atunci dai. Dacă nu-l ai, nu dai! Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și-L rog să-mi dea sănătate. Și mă ajută, să știți! N-am nica să nu fiu mulțămită! De toate! Că și astăzi sunt minuni, da’ lumea nu le vede… Am căzut de pe casă, e un an de zâle acu’, că trebuia să pui o țaglă și mi-a ajutat Dumnezeu că nu mi-am rupt nimic, doar fo două coaste, de s-au minunat doftorii. (râde) C-au zâs că ei n-au văzut femeie bătrână de 86 de ani suită pe casă, dar, ce să fac, dacă trebuia să pui țagla? Ș-apăi, domnule dragă, iaca m-am făcut bine cu ajutorul lui Dumnezeu. Nu credeam că o să mă mai fac bine, dar uite că m-am făcut și merg înainte. Asta îi și cer Domnului – să poci merge înainte! Și, uite că merg și vă zic, nimic nu-mi trebuie! Sunt mulțămită tare de tot! Dacă n-ai ură, mergi! Vă zic drept – mie-mi pare ghine de orice om cu care mă-ntâlnesc pe cale! Dacă vine un om la mine și-mi cere ceva, eu mă bucur că-mi cere! Asta-i cea mai mare bucurie – să iughești! Aghia s-aștepți să te vezi cu un om!