• După ce a revitalizat scena muzicii lăutărești și a adus în fața publicului cântăreți de soi, ce păreau pierduți într-un circuit închis, Larisa Perde continuă să inventeze noi și noi proiecte muzicale, pline de viață și culoare •

Strigarea lăutăreselor

– De curând te-ai întors din Franța, unde proiectul tău recent, „Lăutăresele”, s-a bucurat de succes la festivalul dedicat muzicii gipsy…

– Mi-am propus să aduc împreună pe aceeași scenă artiste din lumi diferite, atât ca generații, cât și ca stiluri muzicale. Cred că imaginea femeii artiste s-a concentrat prea mult pe arhetipului de divă, cea care stă pe mijlocul scenei și strălucește. Adevărul este că împreună se poate cânta și simți mai bine. Prima dată am rostit cuvântul „lăutărese”, acum patru, cinci ani, într-o discuție cu Rona Hartner, Dumnezeu să o ierte! Mi-a spus atunci că vrea să formeze un taraf doar din fete, iar eu i-am răspuns „Mamă, ce nebună ești, cum să-ți faci un taraf de fete, când eu abia găsesc soliste?”. Dar am început să mă gândesc serios la ideea asta, iar anul trecut în Martie, am dat strigarea lăutăreselor și am făcut primul eveniment, la care am adus pe aceeași scenă, nu doar cinci soliste, ci și două instrumentiste. În lumea patriarhală a lăutarilor se găsesc rar instrumentiste. Pe de-o parte, femeile au fost protejate de lumea asta grea, pe de alta, cenzurate. Ca lăutar, te expui mult, cânți nopțile, uneori unor oameni ce au consumat mai mult alcool decât ar trebui, ești mereu pe drumuri lungi. Astfel, lăutarii au preferat să-și țină femeile acasă și să îngrijească de familie. Dar când am dat strigarea, au început să apară, atât soliste pe care nu le cunoșteam, ca doamna Rela Miron, cât și consacratele Mioara Lincan și Panseluța Feraru. Am descoperit una din puținele țambaliste din România, Nicoleta Tudorache, care cântă de peste 50 de ani, după ce în copilărie tatăl ei a lovit-o peste degete, spunând că este un instrument prea greu pentru o fată și i-a interzis să cânte. Dar ea a fos încăpățânată și nu s-a lăsat, până nu și-a urmat inima, iar acum este și profesoară de țambal, cu eleve ce-i duc mai departe cunoștințele. Mihaela Alexandru urma deja cursurile școlii de muzică, dar s-a îndrăgostit cu adevărat de vioară, când l-a auzit la o nuntă, în cartier, cântând pe Nicu Ciotoi, care mai apoi i-a devenit profesor.

„Toate biletele vândute”

– Ce răspuns ai primit din lumea lăutarilor-bărbați, legat de acest proiect?

– Au început să mă contacteze lăutari pentru a-mi povesti despre soțiile și fiicele lor care cântă. N-am simțit nici un pic de invidie, s-a născut o stare foarte bună, pozitivă, în jurul lăutăreselor. Femeile sunt bucuroase să cânte împreună, chiar dacă la garda veche simți o oarecare competitivitate, specifică din totdeauna lumii lăutărești, unde fiecare vrea să fie cel mai bun. Primul concert a început cu toate biletele vândute,    iar următoarele au avut același succes, semn că și publicul aștepta această mișcare a energiei feminine, o energie a pământului, a vieții. „Lăutăresele” nu este o trupă, ci un concept creativ sub sigla Șaraimanic, la fiece concert avem noi artiste pe care ne bucurăm să le descoperim. Prin „lăutăreasă” înțeleg o cântăreață ce vrea să fie liberă, prin muzica pământului, a tradiției. Cea mai nouă ediție le-a adus împreună pe Aylin Cadîr, care a venit cu cântece din satul ei turcesc din Dobrogea, Pașpânar, și Mădălina Pavăl, cu muzică din satul bucovinean, Baia. O energie, o întâlnire minunată, între două artiste ce nu mai cântaseră împreună. Cred că în România suntem cumva în urmă cu cântatul împreună, doar de bucurie, fără a fi vreun concert neapărat. Pe 9 Iulie, vom avea concert în Club Expirat, tot cu Aylin și Mădălina, iar pe 15 August vom merge la „Fest în vale” din Breb, un festival cu energie de famile, care celebrează satul maramureșan, prin muzici din toată țara, prin descoperirea arhitecturii, a naturii, a tradițiilor locale.

„Este timpul ca lăutarii noștri să facă pasul spre propria demnitate”

–    Un alt proiect al tău de suflet, „Roda del Mundo”, în care lăutarii noștri cântă cu muzicanți din întreaga lume, va avea, pe 22 Iunie, un moment special.

– Da, Roda este perla din coroana Șaraimanic, pentru că fiecare muzicant străin care vine aduce o nouă lume, o nouă perspectivă. Ediția a XIV-a va marca o premieră, va fi prima dată când    scoatem Roda din club afară, în aer liber, la lumină, în Grădina Botanică din București. Va fi îndeplinirea unui vis, acela de a aduce culturile columbiene și țigănești împreună, între care intuiesc că există o puternică legătură. Aducem muzicieni cu o înaltă conștiință muzicală și umană, pe care i-am cunoscut în Australia, la „Womad”, festivalul lui Peter Gabriel, unde au încins o cântare spontană, în plină noapte, în fața hotelului. A coborât și s-a prins în joc și Caliu al nostru și au ieșit scântei. Vrem să creăm noi fuziuni, prin care muzica gipsy să se audă și altfel, chiar dacă este complicat să combini muzicile ce au un suflet atât de puternic, e nevoie de mare delicatețe și inteligență emoțională și muzicală.

„Cred mult în chemarea muzicii”

– Călătorești în întreaga lume, în locuri exotice, pe urmele muzicilor tradiționale. Ce te atrage atât de mult la această muzică, aflată în umbra diverselor ramuri de genuri pop? Cum vezi locul muzicii lăutarilor noștri în toată sfera muzicilor pământului?

– Vorbim de o muzică sacră, ce trezește multe în mine. Dacă mă atrage muzica din Columbia, mă duc acolo să descopăr, fără a fi sigură că voi găsi un răspuns exact. Cred mult în chemarea muzicii. De curând, am simțit o conexiune puternică cu Algeria, cu muzica deșertului, și prin ea am descoperit povești minunate. Muzicile acestea trezesc conștiințe umane, sunt o cheie a pământului ce deschide inimi, iar asta văd la oamenii ce vin la concertele Șaraimanic. Oameni de toate vârstele, din toate păturile sociale. Muzica noastră țigănească a fost prima care mi-a dat semnalul că există o comoară ascunsă undeva, trebuie să o caut. Am avut șansa să întâlnesc lăutari ce cântau adevărat, din fericire mai sunt câțiva, nu mulți. E o muzică foarte profundă, cu specificul ei în tot peisajul muzicilor tradiționale ale lumii, pe care și-a pus amprenta spiritul nomad al romilor. Am deschis un drum, în cei aproape 10 ani de când am intrat în lumea lăutarilor, am vrut să urc lăutarii pe scenă, să își recapete o demnitate pe care o meritau. Dar am și învățat pe parcurs că oricât de mult ai face, oricât ți-ai dedica viața într-o anumită direcție, nu poți salva pe nimeni și nici nu trebuie, pentru că îi iei lui șansa de a se salva singur. Simt că după 10 ani de demonstrat, dat încredere, este rândul lăutarilor să facă pasul către propria lor demnitate. Mă refer la faptul că mulți au uitat că ceea ce cântă este o muzică sacră, lucru pe care am încercat să li-l reamintesc, de multe ori. De fapt, noi suntem în slujba muzicii, care are spiritul ei propriu. Nu poți cânta la nesfârșit pentru a face pe placul oamenilor, pentru bani sau pentru a demonstra că ești cel mai tare. Sper din toată inima ca lăutarii să înțeleagă asta, să se ridice și să-și caute singuri demnitatea prin muzică. Sigur, au în spate multe drame istorice, traume străvechi, însă cred că este timpul să ieșim din rolul de victimă și să ne asumăm propriul suflet. Mai ales că ei au fost binecuvântați cu darul muzicii.