Vremurile în care aveam vacanță școlară sunt cele mai răzvrătite aduceri aminte din copilărie. Nu pot să uit podul de lemn din Bărbătești, ce trecea la 5 metri mai jos decât cel de fier, al căilor ferate. Apele l-au luat, iar meșterii au construit altul de beton, mai sus, unde râul pare mai liniștit. Pe podul de lemn circulau mașinile și trecătorii. Pe cel de fier, mulți se temeau să treacă, veneau locomotivele cu aburi fierbinți, iar pasajul pietonal era prea îngust. Câtă vreme mergeam la scăldat, pierdeam mult timp lângă podul de lemn, pentru că nisipul din preajmă era fin și parcă lua foc de la razele soarelui. Mă urcam pe stâlpii susținători și priveam fetele care se scăldau în Gilort, albe ca laptele, fiindcă atunci veniseră din oraș în satul natal. Nu știau să înoate și se bălăceau în băltoacele de pe malul râului. Cele mai frumoase erau fiica brigadierului silvic, Silvia, Ionica lui Telerez ori Sofica bulgarului Anghel, marele pescar al satului. Venea la scăldat și Simina, fiica lui Ionașcu, zis „un leu”, de pe Valea Morii. Omul ăsta mă invita tot anul să mă duc, dar să mă duc neapărat la el cu steaua, de Crăciun. Îi cântam 6-7 stele, mai multe decât altor săteni, și el striga vioi, cu glas mare: „Bravo, copii!” și ne dăruia 1 leu! „Renumerație” după buget, vorba marelui Caragiale. Podul de lemn, pe care îmi făcusem punctul de observație a fost distrus de furtună: l-au sfărâmat câțiva copaci. Podul de fier, construit de nemți, în anii 1900, mai rezistă și azi și încă cel puțin o sută de ani…
Dacă pe câmp soarele te pârlea, arzându-ți fața și spinarea, pe malul râului avea loc o mutație neașteptată: dogoarea cerească se umplea de o undă neașteptată de răcoare. Țăranii care-și petreceau zilele toride la secerat, la cosit sau la copăitul tarlalelor de porumb, își doreau mult răcoarea râului, dar nu ajungeau să se bucure de ea decât seara sau duminica. Copiii erau norocoși, stateau în valurile limpezi ale Gilortului (azi aproape secat) și pe ploaie, stropii fiind calzi în Iulie și August. Între podul de lemn și cel de fier, apa nu era prea adâncă, o puteai trece cu carul cu boi. Aici te puteai scălda și noaptea, câteva raze de lumină de la calea ferată, pe lângă razele Lunii, străbăteau întunericul. Dar copiii nu îndrăzneau să vină. L-am întrebat pe înțeleptul Spirache, vecinul meu, cu mult curaj anticeaușist, dacă știe de ce nu se scaldă pe lună. „Cred că nu se simt bine fără soare, Ionele. La noi, o baie în râu e și o despuiere sub razele soarelui. Când vin femeile, trage la ele cu ochiul și Dumnezeu”. Sărmanul Spirache a fost un mare iubitor de soare, un cititor de poezie, un iubitor de extratereștri, numai să nu mai audă de comuniști. Vara, îl găseai tot timpul la Gilort. Când nu stătea la pândă pe pod, înota în apa curată ca lacrima. Anul ăsta, merg și eu acasă, în vacanță. Dorul crește în mine ca vara. Și, cine știe, poate mai găsesc vreo amintire din anii copilăriei, plutind pe Gilort.
