Eram plecat de mai multe luni de acasă și era jumătatea verii. Mă întorceam alertat de dorul meleagurilor mele și de cei apropiați. Călătorisem toată noaptea, era duminică dimineață și se prevedea o zi splendidă de vară. Mama m-a primit de parcă plecasem cu o zi înainte de lângă ea, „Bine c-ai venit. Dumnezeu te-a adus, că a rămas vaca a mare în pădure, azi-noapte, și mi-e să nu fi fătat sau s-o fi mâncat ursul. Văcarul n-a mai văzut-o când a adunat vacile să vină în sat. Au plecat și ăilalți după ea (adică tata și ceilalți frați ai mei) acu’ vreo oră. Tu du-te pe la Râpa Roșie, că ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Șirne și spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am căutat doar niște cizme de cauciuc și, cu toată oboseala pe care o simțeam, am plecat.
Umblam de circa două ore prin pădurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilăria, și amintirile mă asaltau la fiecare pas. Din când în când, strigam cât puteam de tare: „Vinerica, Vinerica” (la noi vitelor li se dădea numele zilei în care se nășteau). Trecusem de Râpa Roșie, loc ce delimita practic izlazul comunal, și mă aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastră nu era de găsit. Mă gândeam să abandonez și să mă îndrept spre vârful Șirnei, pentru a lua legătura, prin chiot, cu ai mei. În momentul acela am văzut o potecă ce știam că traversează Cariera de piatră de pe Valea Lupului și urca spre cea mai înaltă cotă a Pietroșiței, numită Cumpăna, unde între cele două războaie mondiale se afla un punct de observație militar. Netam-nesam, cu toate că Vinerica nu avea cum să urce dealul, mi-am zis să ajung așa, de dragul artei, acolo, și-n douăzeci de minute de escaladare printre aflorimente de calcar și pâlcuri de vegetație deasă, am ajuns lângă „capra” de lemn care reprezenta borna vârfului Cumpăna.
M-am așezat pe o piatră, am scos o țigară, am aprins-o și-am privit în jurul meu. Doamne, ce priveliște mi-a fost dat să văd! Parcă nu fusesem niciodată prin acele locuri, cu toate că în copilărie urcam deseori, cu alți tovarăși de seama mea, și incitați de poveștile spuse de cei mari, ne jucam de-a „rușii și cu nemții”. Cerul era înalt, curat, nesfârșit, de un albastru deschis, străveziu, punctat ici-colo de albul pufos al norilor. Soarele, prinos de lumină și căldură și viață, trona invincibil deasupra întregii firi. Pietroșița, localitatea mea natală, cu arhitectura ei de mic burg medieval, se vedea ca-n palmă, și în aval de ea, întreaga vale a Ialomiței, cu toată puzderia ei de localități și cu fumurile prelungi ale furnalelor de la Fieni, Doicești și Târgoviște, ce se înălțau spre bolta sinilie.
Am privit așa minute în șir fără să mă mai satur. Deodată, parcă îndemnat de nu știu ce anume, mi-am întors capul spre nord și am simțit cum mi se tăia respirația. M-am ridicat brusc în picioare și m-am sprijinit de „capră”. În fața mea, ireal de aproape, se afla Muntele, tot lanțul Carpaților Meridionali, din vârful Leaota până în Bucegi. Aveam bizara impresie că dacă aș fi întins mâna, aș fi putut atinge crucea Caraimanului, pe care în adolescență, elev fiind la Sinaia, o urcasem pe structura ei metalică, până aproape de capăt, fapt care s-a soldat cu un mare scandal la internat. A urmat un moment pe care niciodată mai târziu nu mi l-am putut explica. Mă cuprinsese parcă o stare de leșin, de transă, de vis diurn, în care Cineva (să fi fost Muntele, să fi fost Dumnezeu?) mi-a vorbit, spunându-mi să nu-mi fie teamă de moarte, ea fiind inevitabilă și nimic altceva decât o simplă trecere într-o altă viață, de fapt, o altă naștere, pe care fiecare și-o pregătește singur, în timpul vieții pământene…
Când mi-am revenit, începuse să bată vântul și se simțea că vremea se va schimba. Amețit și confuz, m-am întors și-am început să cobor dealul Cumpăna, fără să-mi dau seama că abordasem alt drum decât cel pe care urcasem. Am ajuns, totuși, la pârâu, și-am pornit către o pădurice de pini, prin care puteam ieși la un loc numit Opritura, aflat în drumul către sat.
Nu am mers prea mult, când am auzit un muget slab și-am văzut pe un petic de iarbă verde, sub brazi, pe blânda și frumoasa Vinerica, ce își lingea odrasla lipită de pântecul ei. M-am apropiat, am mângâiat-o pe ceafă, pe burtă, și i-am luat vițelul în brațe. Era greu, cald și încă umed. Am pornit cu el spre Opritură. Vinerica venea în urma mea alergând, strivind sub picioare crengile uscate de pe jos, mugind din când în când, cu botul ridicat spre cer… De atunci, din acea sublimă Duminică a Muntelui și a tinereții mele, în fiecare dimineață când mă trezesc, mulțumesc Celui Prea Puternic pentru bucuria de a mai fi văzut încă o dată Soarele, conștient, dar împăcat că în fiecare mâine s-ar fi putut, și s-ar putea, să nu mai am această șansă.
IANCU V.
