• Vara este anotimpul distracției prin excelență. Mergem la mare, la munte, ne bucurăm de soare și de savoarea fructelor și legumelor proaspete. E o stare de spirit pozitivă, de vacanță, când ne recâștigăm libertatea. Anotimpul acesta al răsfățului are însă și un revers păgubos: seceta, cu uscăciunea ei dezolantă, cu incendii de vegetație, cu râuri care își subțiază curgerea, cu izvoare secate. Schimbările climatice sunt tot mai evidente. Mai avem apă la discreție sau suntem nevoiți deja să prețuim fiecare picătură? •
Protest pentru apă
Am abordat constant subiectul „Apa”, în paginile revistei Formula AS, fiindcă îl consider unul major, la care trebuie să reflectăm tot mai insistent. Enumăr câteva titluri, pentru conformitate: „Politica apei” (nr. 1569/2023), „Apa din adâncuri” (nr. 1584/2023), „Cine alungă ploaia?” (nr. 1630/2024), „Cronica apei, optimism și disperare” (nr. 1673/2025). Revin asupra subiectului, fără teamă că demersul meu ar fi redundant. Sunt atâtea lucruri de semnalat, încât niciodată subiectul acesta nu expiră. Recent, a izbucnit la Lungulețu, în județul Dâmbovița – unul din cele mai importante bazine legumicole din România – un conflict între fermierii locali și autoritățile centrale. Motivul? Apa pentru irigații. Administrația Națională „Apele Române”, care gestionează resursele de apă ale țării, atât pe cele de suprafață, cât și pe cele din subteran, le-a cerut sătenilor să plătească apa din râul Dâmbovița folosită pentru irigarea culturilor agricole. Localnicii cu motopompe extrag apa din râul care alimentează și Bucureștiul, și o distribuie apoi pe conducte, țevi și furtunuri, până la tarlale și solarii. Este un consum masiv, necesar pentru a uda sute de hectare cultivate cu cartofi, cu varză și cu alte legume. Pe de o parte, fermierii susțin că „apa este de la Dumnezeu”, deci – ar avea voie să o exploateze fără opreliște, pe de altă parte, autoritățile avertizează că „apa este o resursă publică, tarifabilă”, deci, agricultorii sunt obligați să se supună legii și să plătească apa utilizată. Spiritele s-au încins la Lungulețu, a ieșit scandal. Presa a relatat cu satisfacție evenimentul, căzut ca o pleașcă într-o perioadă caracterizată de subiecte mărunte sau non-subiecte. Sigur, în aceste săptămâni, guvernul Bolojan e pus pe reforme, dar din Palatul Victoria nu se stropșește nimeni așa de pitoresc cum o poate face un fermier revoltat din șesul Dâmboviței. Mai ales că ministrul Agriculturii, Florin Barbu, s-a dus în mijlocul cultivatorilor de cartofi și varză să le facă niște promisiuni și să-i liniștească. Politicienii populiști nu au ratat nici ei momentul, ca să se dea mari apărători ai „bietului popor” asuprit de sistemul de putere. De parcă politicienii ăștia nu ar fi și ei parte a sistemului de putere, plătiți gras și cu mașină de serviciu la scară! Așadar, scandal în județul Dâmbovița, într-un mare bazin legumicol, din cauza apei pentru irigații. Un astfel de eveniment nu poate fi trecut ușor cu vederea, nu trebuie lăsat să cadă în uitare. Ce uităm azi, se întoarce mâine împotriva noastră.
Cerere tot mai mare, apă tot mai puțină
Sătenii au invocat faptul că „apa este de la Dumnezeu”. Cu asta, gata, și-au asigurat dreptul de a iriga în mod gratuit cu apă din râul Dâmbovița, care, repet, alimentează și localitățile din aval, mai ales capitala României. Milioane de oameni sunt dependenți de râul acesta. Când spun că „apa este de la Dumnezeu”, fermierii cred că trăiesc încă în vremuri de risipă și de consum fără restricții. Situația s-a schimbat însă și ne impune și nouă să ne schimbăm. Suntem mai mulți și resursele naturale nu mai sunt ca în trecut, aparent nelimitate. Trebuie să învățăm să le folosim, conștienți și de nevoile semenilor noștri. E ca o pâine care trebuie împărțită la mai multe guri. Presiunea asupra stocurilor de apă este mai mare decât în trecut, din cauza creșterii nivelului de trai: fiecare nouă casă are o baie și o bucătărie, unde curge apa la robinet. Orașele mari și-au triplat în ultimele trei decenii suprafața locativă. Între timp, însă, din cauza schimbărilor climatice, resursele de apă s-au împuținat. Deci, cerere tot mai mare, apă tot mai puțină. Criza apei bate la ușă. Experții care lucrează cu date reale, nu cu sloganuri politicianiste, știu ce pericol ne paște. Ei ne previn să folosim apa în mod eficient, fără să o risipim. Ei îi învață pe fermieri cum să se adapteze la secetă, ce soiuri/hibrizi să semene, cum să rețină apa în sol, cum să colecteze apa de ploaie. Legiuitorii caută să mențină echilibrul între nevoile casnice ale populației și nevoile industriale ale antreprenorilor. Dar prioritate absolută are populația. Sunt situații când, din păcate, și apa pentru populație este restricționată. Așadar, nu este de glumă și cred că, în situații de criză, nu protestul este soluția, ci așezarea la masă a fermierilor și a autorităților, pentru a găsi rezolvarea adecvată. Eu unul cred că extragerea apei direct din râu și distribuirea acesteia către culturile agricole este o metodă primitivă. Nu au ce căuta motopompele pe malul râului! Apa ar trebui mai întâi condusă către un bazin, un lac de acumulare, și abia de acolo trimisă către răzoare, în baza unui abonament. Pe de altă parte, eu știu de ce s-au revoltat fermierii din Lungulețu când li s-a cerut să plătească. Să vă explic. Agricultorii români care trag apa cu motopompele din canalele principale ale Sistemului Național pentru Irigații (SNI), acele canale care pleacă din Dunăre și se întind pe zeci de kilometri, nu plătesc nicio taxă, de ani buni. Apa le este furnizată în mod gratuit, așa a decis guvernul. Legumicultorii din Lungulețu ce și-au zis: „păi, dacă ăia din Bărăgan, care irigă sute și mii de hectare nu plătesc apa de pe canalul principal, noi de ce să plătim apa din Dâmbovița, pentru câteva hectare?”. La prima vedere, situațiile sunt identice, însă în realitate nu sunt! Canalele principale fac parte din SNI, râul Dâmbovița nu face parte din SNI. Canalele principale sunt administrate de Ministerul Agriculturii, râul Dâmbovița de Ministerul Mediului. Sunt lucruri diferite, și legislativ, și instituțional. Râurile țării nu sunt oferite gratuit fermierilor pentru irigații, așa cum este apa din canalele principale de irigații. Deci, folosirea apei pentru irigații din râul Dâmbovița este ilegală, situație tolerată ani de zile de autorități. Statul mai bine ar construi acolo un bazin de colectare a apei, cu sursă principală râul Dâmbovița, creând astfel un sistem de irigații local, pus la dispoziția fermierilor. Bani sunt, fonduri europene gârlă. La treabă, băieți!
Debit zero
La final, vă semnalez două situații de criză a apei, una la noi în țară, alta într-o țară asiatică. În vestul țării, „mai multe râuri au ajuns la debit zero pe anumite sectoare: Topa, Valea Nouă – în județul Bihor, Teuz, Timercea – în județul Arad, Checheț – în județul Satu Mare”, anunță, pe Facebook, „Apele Române Crișuri”. „Debit zero”. Asta este înfricoșător. Nu debit de 20 sau 30%. Debit zero. Matcă goală, uscată. Pietre albe, încinse în soare, cu vreo piele de broască uscată pe prundiș. Ca în filmele SF. Cu ani în urmă, poate mai curgea un strop de apă pe acolo, sătenii mai adăpau un animal. Acum, uscăciune absolută. Ca în Sahara. Și e în Bihor, în Arad, unde e climat temperat-oceanic, nu temperat-continental, ca în sud. La câteva mii de kilometri distanță, în Iran, criza apei face ravagii: lacurile de acumulare, folosite pentru electricitate și pentru alimentarea marilor orașe au scăzut la un nivel fără precedent. Societatea de gestionare a apei din capitala iraniană le-a cerut duminică locuitorilor să reducă consumul „cu cel puţin 20%”, pentru a atenua criza. „Criza apei este mai gravă decât ceea ce discutăm în prezent”, a avertizat preşedintele iranian Massoud Pezeshkian, citat de G4Media. Da, trebuie să prețuim fiecare picătură de apă!
