• Se spune despre el că își tratează actorii cu empatie și răbdare și că aduce în spectacolele lui nu doar o viziune regizorală clară, ci și o atenție aparte pentru fragilitatea umană. Bobi Pricop nu mai e de multă vreme „copilul teribil” al scenei românești, cum îl alintau criticii la debut. Astăzi, traseul lui profesional include montări premiate în teatre importante, participări la festivaluri internaționale și o constantă reinventare a mijloacelor de expresie. Montează peste tot prin țară. Predă regie și noile tehnologii performative la Facultatea de Teatru și Film de la Cluj. Și, de ceva timp, ține și direcția artistică a Teatrului Regina Maria din Oradea •

„Cine este acest actor? Și de unde vine?”

– Înainte să iei drumul regiei, ai obținut o licență în actorie. De ce s-a pierdut pe drum actorul din tine, Bobi?

– Am început să joc teatru devreme, în trupa de teatru a liceului meu din Piatra-Neamț. Jucam în limba engleză, în spectacole cu care participam la multe festivaluri de adolescenți, sponsorizate de British Council. Mi-a plăcut așa mult, încât m-a făcut să vreau să dau examen la Actorie. La București, am picat însă de două ori, ceea ce aproape m-a demoralizat. Credeam că joc natural, dar probabil fabricasem eu o naturalețe de scenă. După ce am picat și a doua oară, am aflat că doamna Sanda Manu lua o clasă la o universitate privată, unde m-am și înscris, cu inima foarte îndoită. Doamna Manu a fost însă extraordinară și între noi s-a legat o prietenie care a durat foarte mulți ani. Absolvind eu acea facultate, am aflat că se fac angajări la Teatrul Mic din București. Am mers deci la casting, unde erau cam 300 de actori care se băteau pe 5 locuri, iar cei din comisie lăsau impresia că nici măcar nu sunt atenți la monologuri. Când mi-a venit rândul, m-am simțit extrem de inconfortabil, mi s-a părut că, orice aș face, nu le pot capta un minimum de atenție, încât m-am întrerupt și le-am zis: „Iertați-mă, nu are niciun sens să mai continui. Concurs plăcut mai departe!” Am fost foarte dezamăgit de raportul ăsta inegal de putere, am avut o adevărată cădere nervoasă și, într-o conversație cu doamna Manu, am ajuns la concluzia că nu mă voi putea adapta niciodată la poziția asta ingrată a actorului care așteaptă să fie ales, băgat în seamă și așa mai departe. Mi-am zis atunci, mai în glumă, mai în serios, că trebuie să mă fac director de teatru, ca să scap actorii de asemenea incidente, să nu mai ajungă nimeni în situații similare cu cea în care fusesem eu. (râde) Pentru asta, trebuia să devin regizor, nu actor, că mă gândeam că e mai logic așa. Sanda Manu s-a entuziasmat foarte tare și m-a încurajat. Așa am ajuns să dau din nou admitere la UNATC, de data asta la Regie, unde am intrat chiar în anul ăla. Am ajuns deci regizor și de atunci am mereu grijă de oamenii aflați la început de drum. E foarte mult potențial acolo, care poate fi ușor strivit din nebăgare de seamă.

– Piesele tale de debut, „Jocuri în curtea din spate”, „Pisica verde”, erau o privire aruncată în universul adolescenților. Tu cum erai la vârsta aia atât de fragilă?

– Până prin clasa a noua, am fost un tip destul de retras, grăsuț, care nu-și găsise un grup de prieteni. Dar apoi, odată cu intrarea la liceu, lucrurile s-au deschis cu totul pentru mine, în cel mai frumos mod posibil. Mi-am făcut prieteni, am descoperit trupa de teatru, am început să călătoresc ca actor prin festivalurile de teatru de adolescenți. Toate astea mi-au dat curaj, m-au făcut să capăt foarte multă încredere în mine. Actoria are în ea ceva extrem de terapeutic.

– Dacă ai avea ocazia să mai joci teatru, să faci vreun rol clasic, în pielea cărui personaj te-ai pune?

– În rolul lui Hamlet, cu siguranță. În 2012, am participat la niște ateliere de teatru ținute de Andrei Șerban la Mogoșoaia și am jucat mai multe scene din Shakespeare, inclusiv din „Hamlet”. În anul ăla, la Festivalul Național de Teatru, am prezentat rezultatele workshopului, jucând în fosta sală Amfiteatru a Teatrului Național, printre ruine, fiindcă era în renovare. Mi-a plăcut enorm. Țin minte că s-a lăsat cu multe șușoteli: „Cine este acest actor? Și de unde vine?”

„Teatrul din România a început să iasă din zodia cultului pentru Marele Regizor”

– Debutaseși deja ca regizor?

– Da, îmi făcusem deja debutul. Spectacolul meu „Jocuri în curtea din spate” fusese preluat de Teatrul Act, avusese un circuit festivalier destul de încărcat, iar actrița din rolul principal, Ioana Manciu, luase în FNT Premiul pentru tânăra speranță. Era un moment bun, primeam multe încurajări, inclusiv de la presa de specialitate. Eram însă destul de reticent și chiar panicat. Sanda Manu avea o teorie, pe care nu înceta să mi-o repete. Spunea că există sindromul „Nadia Comăneci” la actori, că nu e bine să ai debuturi fulminante, că-ți va fi foarte greu să te autodepășești. La un moment dat, începusem să-mi doresc o cronică care să desființeze un spectacol doar ca să mă provoace, să dea cu mine de pământ. Am depășit cu bine momentul ăla. Cred că azi în palmaresul meu există multe spectacole mult mai bune decât cel de debut. (râde)

– Umblă vorba că de anul acesta predai ștafeta Festivalului TNT de la Craiova…

– Am preluat Theater Networking Talents la a treia ediție de la Alexandru Boureanu, care l-a și gândit ca pe un festival de networking, un loc nu neapărat adresat publicul larg, ci industriei, unde tinerii regizori se pot aduna laolaltă cu regizori ceva mai experimentați, cu directori de teatre, cu critici și jurnaliști, care pot să-i pună în valoare, care îi pot găzdui în spațiile lor, care îi pot invita în alte festivaluri și așa mai departe. Și l-am coordonat niște ani, pentru că mi s-a părut că am și o comunicare apropiată cu managerii de teatre, dar sunt apropiat și de tinerii regizori dintre care mă desprinsesem, cărora le înțelegeam foarte bine nevoile. Până la urmă, cel mai mult și mai mult, tinerii regizori au nevoie să lucreze, pentru că numai lucrând și greșind pot deveni mai buni. Eram deci într-o poziție privilegiată din care puteam să ofer puțin ajutor și mi-a plăcut mult. Dar TNT e un festival pentru tineri și e bine să știi când să te retragi, să lași locul oamenilor mai tineri să se ocupe de el. Acum, la cârmă a venit Denisa Neațu, o tânără absolventă de teatrologie, foarte talentată și capabilă.

– Fiecare generație are un fel anume de a face teatru. Tu ai ținut aproape cu tinerii ani la rând. Ce-ai observat la ei? Ce-i inspiră? Ce-i motivează? Cu ce vin la întâlnire cu publicul?

– Sunt foarte influențați de dinamica asta a social media, au alt ritm, alte rupturi scenice, alt tip de atenție. Firul poveștii e mai puțin narativ ca la generațiile anterioare, mult mai bazat pe colaje, pe amalgam, pe frânturi de întâmplare. Dacă pe structura asta reușesc să vină și cu ceva solid și cu miez, lucrurile se vor așeza foarte frumos și interesant și vor crea, cu siguranță, o marcă stilistică. Ce mă bucură cel mai mult în momentul de față e că există o foarte mare deschidere pentru teatrul tânăr, așa cum e el, cu greșeli inerente sau neîmpliniri. Există o mare poftă și curiozitate de a vedea teatru făcut de tineri și cu tineri, care nu exista acum 15 ani, când am terminat eu facultatea. Și mai observ ceva care mă bucură: o schimbare de paradigmă când vine vorba de rolul unui regizor în dezvoltarea unui proiect. Teatrul din România începe să iasă din zodia cultului pentru Marele Regizor, care își permite să facă orice, adesea umilind sau agresând verbal, și intră într-una a muncii de echipă, în care se dă credit și vizibilitate și dramaturgilor, în care munca scenică e mult mai puțin ierarhizată, în care toți sunt importanți, de la regizor la ultimul tehnician.

– Generațiile tinere – spui tu – vin în teatru cu o lume împrumutată de pe rețelele sociale. Pe de altă parte, tu însuți ai fost mereu deschis spre ino­vație: instalații interactive, proiecții sau videomapping. Cât de mult contează tehnologia în teatrul tău?

– Contează, în măsura în care e peste tot în jurul nostru și ar fi absurd să ne facem că nu există. Cu toții am ajuns să folosim o formă sau alta de inteligență artificială. Cu toții am ajuns să ne punem niște întrebări. De ce să nu le ridicăm și pe scenă? N-am căutat niciodată cu dinadinsul tehnologii noi. Ele apar însă în proiecte, pentru că ne înconjoară și în viața de zi cu zi și pot ajuta povestea să ajungă mai bine la destinatar. Eu am alternat mereu scenografiile mai tehnice cu spectacole unde tehnologiile noi lipseau cu desăvârșire, unde atenția cade pe cuvântul rostit. Chiar și când scena e inundată de tehnologie, tot actorul și ce are el de spus rămân în prim-plan. Pentru că nimic nu mă interesează mai mult decât emoția întâlnirii între un actor care joacă și un spectator care îl privește.

„Nu știu dacă teatrul chiar poate schimba viața cuiva, dar poate lăsa urme adânci”

– Pentru emoția asta te întorci de fiecare dată la scenă?

– Da, pentru partea asta efemeră a lucrurilor. Pentru că ce trăiești în clipele alea nu poate fi redat de nicio filmare, pentru că în timpul repetițiilor mă simt privilegiat să trăiesc toate aceste emoții amplificate. Încerc de fiecare dată să-mi păstrez privirea proaspătă a spectatorului care vede pentru prima oară spectacolul. Și apoi, e și bucuria pe care o resimți când primești din partea publicului recunoașterea. În ultima vreme, am abordat multe teme la limită, unele destul de sensibile. Mă emoționează când primesc mesaje din partea spectatorilor care îmi povestesc ce efect au avut asupra lor. Nu știu dacă teatrul chiar poate schimba viața cuiva, dar poate lăsa urme adânci. Marile spectacole pe care le-am văzut n-au fost doar niște bucurii estetice, au trecut dincolo de scenă și au devenit parte din mine. Întrebările mele existențiale s-au intersectat cu câte un artist sau altul, cu câte un spectacol sau altul, după care am văzut lumea diferit.

– În toți anii ăștia în care te-ai forjat ca regizor, nu te-a lovit nicio clipă dorul de actorie?

– Sunt un regizor cu un spirit foarte întreprinzător. Îmi place să-mi gândesc proiectele cap coadă, sunt implicat în multe, cred că mi-ar fi fost greu ca actor să stau așa în așteptare, fără să am vreun cuvânt de spus în dezvoltarea unui proiect. Însă cu spectacolul la care lucrez acum, care nu a avut încă premiera oficială, fac publicului o surpriză: mă întorc pe scenă!

– Cum așa?

– Cu fiecare proiect pe care l-am făcut mi-am pus singur bețe în roate, ca să ies cât pot de mult din zona de confort. Cu spectacolul ăsta însă, care e despre încălzirea globală și criza climatică, întrebările care s-au născut au fost multe și foarte dificile. Ce putem face noi, oamenii de rând? Merită să ne implicăm civic mai    mult? Are efortul fiecărui om vreun impact, cât timp corporațiile continuă să polueze la scară mare? Nu sunt și campaniile civice tot o formă de ipocrizie? Și multe alte întrebări, care ne bântuiau pe mine și pe Doru Vatavului, dramaturgul care a scris textul. Cum toate întrebările astea nu au un răspuns imediat, am decis ca spectacolul să ia forma unor serii de repetiții ale unui spectacol pe această temă, în care eu joc chiar regizorul care încearcă să coordoneze acest grup de performeri. Un regizor autoritar – în viața reală eu încercând de fapt să fiu cu totul altfel: mult mai empatic și mai tolerant! Mă vulnerabilizez deci foarte tare ieșind în fața publicului, dar e foarte mișto, pentru că această căutare a răspunsurilor e autentică, e chiar căutarea mea. Și sper că și a altora. E și un spectacol foarte critic și foarte incomod, pentru că nu iartă pe nimeni, demontează treptat orice posibil răspuns și ne obligă și pe noi, ca artiști, să ne punem sincer niște întrebări.

– Unul dintre motivele care te-au dus inițial la Regie e că îți doreai să devii director de teatru. De când ai preluat și directoratul artistic al Teatrului din Oradea, pare că ai închis un cerc.

– Mă bucur foarte tare că sunt director artistic sub managementul Victoriei Balint, un om care face de foarte multă vreme o treabă extraordinară la Teatrul „Regina Maria” din Oradea – e sufletul trupei și al teatrului. Mă pun deci în slujba ei și încerc să o ajut cu coordonarea programului artistic. Și abia aștept să încep repetițiile la un spectacol pe care îl voi regiza acolo. Este o adaptare făcută împreună cu Doru Vatavului, după „Deșteptarea primăverii”, de Frank Wedekind. Acum un an, când m-am alăturat teatrului, am înființat o trupă de adolescenți, alăturată trupei oficiale de actori. De atunci, am avut nenumărate întâlniri cu ei, în care s-au antrenat, și-au exersat talentele de actorie, vorbire și dans. Am pregătit practic o trupă de tineri cu care sperăm să atragem și publicul tânăr către „Regina Maria”. Ei vor fi personajele principale în această piesă pe care o voi regiza, care vorbește chiar despre adolescență și despre problemele ei. Am dus textul lui Wedekind mai departe, după multe discuții și interviuri cu acești adolescenți, pentru o perspectivă proaspătă asupra a ceea ce sunt ei azi și care mai sunt relațiile lor cu părinții, cu școala și așa mai departe.

„Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată trece pe lângă un animal aflat în nevoie”

– La Oradea, coordonezi programul artistic al unui teatru, la Craiova ai predat recent ștafeta festivalului TNT, după niște ani de navetă. La București, continui să montezi. De ceva vreme, predai și la Cluj, la Universitatea de Teatru și Film, unde ești în fața primei generații pe care urmează să o duci până la licență. Cum arată GPS-ul tău, Bobi? Cum reușești să fii prezent în atâtea locuri?

– E adevărat, sunt foarte multe trasee în joc, între multe orașe. Dar cel mai tare mă bucur că am primit de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj Napoca undă verde să fac cursurile de regie și în deplasare, luându-mi studenții cu mine ca asistenți. Universitatea le va acoperi costurile de transport și cazare în orașele în care montez. E o șansă extraordinară pentru această viitoare generație să asiste în direct la repetiții, să aibă un contact real cu lumea teatrului și cu un mediu de lucru profesionist, să simtă pe pielea lor cum se construiește pe scenă, să aibă parte de un mentorat real, care nu se poate face doar la catedră. Același lucru l-am făcut și cu studenții de la masterat, care au avut stagii de practică la Teatrul Național de la Craiova, unde au dezvoltat spectacole sub coordonarea mea, care s-au și jucat timp de o stagiune.

– Și totuși, cum te împarți între toate locurile astea, când de niște ani buni mai ai și un prieten patruped, pe Benji, care te urmează prin toate teatrele?

– Am foarte mult ajutor din partea iubitei mele, Alina, care vine alături de mine sau are grijă de animalele noastre acasă, atunci când sunt eu plecat. Când nu trebuie să zbor, Benji e nelipsit de pe bancheta mașinii. În ultima vreme, ne-am complicat însă și mai mult viața, deschizând o asociație de salvare a animalelor, care se numește „Pisisi” și poartă în ea numele primei pisici pe care am încercat să o salvăm împreună. Pe Sisi am găsit-o iarna trecută într-un subsol, era foarte bolnavă. Am umblat cu ea prin diverse cabinet veterinare, dar nu am reușit să o salvăm. A fost foarte dureros pentru noi. După dispariția ei, am decis să punem pe picioare această asociație, ca să avem și un cadru legal la îndemână. Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată trece pe lângă un animal aflat în nevoie. De atunci, am reușit să mai salvăm câțiva puiuți și să-i dăm pe toți în adopții responsabile.

– Și când nu mai ai de alergat între o repetiție și alta? Ce mai rămâne pentru tine?

– Familia, animăluțele și vacanțele. Ca toată lumea, căutăm să strecurăm în program și câte o mică ieșire în lume, care să ne ajute cumva să ne destindem. Din păcate, o vacanță care chiar să ne odihnească ar trebui să fie de o lună, iar așa ceva e destul de greu de realizat. Dacă reușesc să prind totuși destul timp undeva într-o cultură nouă, în care nu trebuie să alerg dintr-o parte într-alta, în care pot să mă adâncesc cât mai mult în viața și obiceiurile locului, e deja foarte bine. Depărtarea de țară ajută. Parcă și problemele par altele, când te uiți la ele de la distanță.