Salutări de la Corbu!

– Au trecut patru ani de la precedentul nostru interviu, realizat în plină pandemie. S-au dus și spaimele, odată cu ea? În ce stare de spirit te regăsesc?

– În starea de vacanţă! M-ai prins în concediu cu familia: uite, tocmai sunt pe plaja din Corbu, unde e foarte frumos, deşi sunt mai mulţi turiști decât anii trecuți… E singura perioadă liberă pe care o am anul ăsta. Inițial, programasem filmări, dar până la urmă am decis că e mai important să fiu cu familia mea, mai ales că de-o vreme, am început, aşa, un fel de „program” de recuperare a relaţiei cu copiii mei. Ne îndepărtaserăm unii de ceilalţi din cauza programului meu de muncă mult prea aglomerat. Bănuiesc că mai toată lumea trece sau a trecut prin situaţia asta: toţi vrem să stăm mai mult cu familia, dar tot amânăm, dăm de pe o zi pe alta, ca să mai rezolvăm lucruri legate de meserie, ca să alergăm după bani… Ne tot facem planuri de genul „Lasă că de săptămâna viitoare/ de luna viitoare/ de la începutul anului…”, dar niciodată nu respectăm aceste termene. Iar timpul trece şi nu trece bine: se creează o distanţare din ce în ce mai mare de-ai tăi. Aşa că am zis: „Gata! Nu mai amân!”. Ca să nu mai zic că toţi avem nevoie de o pauză de genul ăsta, dacă vrem să ne reîncărcăm bateriile şi să putem să funcţionăm în continuare.

– Ce presupune „programul” tău de reapropiere?     

– Regruparea cu copiii, mers împreună la sală, ca să facem sport, apoi pornim împreună la cumpărături, la piaţă, la magazine, ne întoarcem acasă şi gătim împreună, iar finalmente stăm cu toţii la masa de seară, discutăm, râdem, povestim, punem ţara la cale… E un întreg sistem, treabă serioasă! (râde) N-am vrut doar să stăm împreună, ci să facem lucruri împreună. Pentru că trebuie să înceapă să se responsabilizeze şi ei, dat fiind că sunt deja mărişori: Vladimir are 15 ani, acum-acum face 16, şi e deja mai înalt decât mine, iar Anghel are şi el 10 ani. Am observat că, din dorinţa noastră, a părinţilor, de a-i proteja, mulţi ajungem să ne creştem copiii aşa, fără mâini şi fără picioare, nevolnici, ca pe nişte meduze mititele. Ceea ce nu e bine pentru ei!

– Ce-ai aflat, prin programul tău de implicare paternă? Te-ai reapropiat de copii?    Ai observat ce interese au, ce-i preocupă sau îi pasionează? Îţi calcă vreunul pe urme?

– În primul rând, îmi dau seama că le place foarte mult acest nou „program” al nostru. Ceea ce înseamnă că deja partida e pe jumătate câştigată. (râde) În rest, au porniri artistice: Vlad e la Liceul „Nicolae Tonitza”, are aplecare spre artele plastice, Angheluţ e pe partea cu cântatul şi dansatul, iar acum a început să mă bată la cap că vrea să înveţe să cânte la chitară. Aşadar, se pare că o genă artistică există, eu şi Raluca, soția mea, nu i-am îndrumat în vreo direcţie anume şi cu atât mai puţin spre sfera artistică. Din contră, am tot sperat că o vor lua înspre ceva mai constant, mai liniştit… Mediul artistic e foarte complicat şi e greu de trăit din artă. Dar dacă spre asta îi trage aţa, n-are rost să ne minţim. Sigur, mai e vreme, poate c-or să schimbe macazul…

– Revenind la vacanță, nu pot să nu te întreb de ce ați ales România, azi, când e trendy să-ţi faci vacanţa în locuri cât mai îndepărtate şi exotice…

– Da, da, ştiu, duduie Instagram-ul, Facebook-ul şi TikTok-ul, de insule şi de experienţe exotice, dar noi înotăm împotriva curentului. Povestea e aşa: acum vreo şapte ani, am mers cu nişte prieteni într-un soi de caravană prin ţară. Ne-am adunat mai mulţi, ne-am urcat în maşini şi-am pornit pe drumurile din România.    Întâmplător… Dar surpriza a fost uriașă. Atunci am realizat prima oară că avem o ţară atât de frumoasă, despre care eu, spre rușinea mea, ştiam atât de puţin! S-a întâmplat ceva similar cu amânarea contactului cu copiii, despre care vorbeam mai devreme: lucrând la teatrul Bulandra, am mers cu diferite proiecte prin diferite colţuri ale lumii, iar călătoriile prin România le-am tot amânat, pe principiul „Las’, c-aici e la mine, pot să merg oricând…”. Şi timpul a trecut şi tocmai despre locurile superbe din România habar nu aveam. Dar de-atunci, de când am hălăduit împreună cu caravana de prieteni, mi-am propus să le tot descopăr, astfel că toate vacanţele le facem în România. Că-i la munte, la mare, că-i la deal ori la câmpie, nu contează: merg cu ai mei peste tot! Ăsta e motivul pentru care acum mă găseşti la Corbu, apoi, până în August, când trebuie să mă întorc la treabă, am vrea să mai ajungem şi pe la Piatra Neamţ şi prin împrejurimi… Chiar acum câteva zile, m-a întrebat cineva că de ce nu mă duc la bulgari, că e frumos, că e ieftin și bine… I-am răspuns că n-am nimic cu bulgarii, dar prefer să mă salut cu oamenii în limba română. Mie îmi place româna, îmi place s-o aud şi s-o vorbesc. Şi de ce să mă duc acolo, când şi la noi e foarte frumos?! Da, drumurile nu sunt cele mai bune, eu chiar mi-am schimbat maşina ca să mă adaptez la necesităţile călătoriilor de la noi, dar altfel, este exact ce trebuie. Sau, cel puţin, e ce-mi trebuie mie…

– Din păcate, vacanţa nu durează prea mult. La ce te întorci?

– La învăţat de texte şi la filmările pentru „Las Fierbinţi”. Încep filmările imediat după revenirea în Bucureşti. Iar în teatru mă întorc la „Răpire”, o comedie foarte simpatică, montată la Teatrul Independent „Luceafărul”, în regia lui Daniel Hara, în care joc alături de Andreea Grămoşteanu, Angel Popescu, Marius Rizea şi Florin Busuioc. Deşi iubesc teatrul, de la care am şi pornit profesional, în ultima vreme a trebuit să mă rezum la doar o piesă, pur şi simplu, nu e timp pentru mai mult şi n-am vrut să încurc pe nimeni. Reluăm spectacolele în Septembrie, iar în Octombrie şi Noiembrie, avem programate şi două mini-turnee: în Octombrie o să jucăm la Focşani, Botoşani şi Suceava, iar în Noiembrie, o să ajungem în Constanţa şi în Piteşti.

„Giani nu te lasă să lâncezești”

– „Las Fierbinţi” continuă să conducă în cursa serialelor românești. De 13 ani, ţine oamenii lipiţi de televizoare. Tu ce sentimente mai ai faţă de serial, dar faţă de personajul tău, Giani? Pasiunea şi entuziasmul s-au mai fanat?

– Uneori, obosesc. Dar să-ţi explic în ce sens: Giani e un personaj elastic şi deloc confortabil. Giani e un generator. Acum e pe stâlp, acum aleargă după gâşte, acum îi vine o idee, că nu ştiu ce trebuie să facă: să plece cu racheta, să se lanseze în spaţiu! (râde) Deci, e un personaj foarte mobil şi, uneori, din punctul ăsta de vedere, e obositor. Fiindcă, pur şi simplu, nu poţi să te odihneşti. Pe de altă parte, aceeaşi mobilitate e şi un avantaj: genul ăsta de personaj nu te lasă să te plictiseşti ori să lâncezeşti. Te ţine mereu în priză, alert. Şi e distractiv ! Aşadar răspunsul la întrebarea ta este că entuziasmul nu mi s-a fanat: în continuare îmi face plăcere să-l „croiesc” pe Giani, doar că, aşa cum îţi spuneam, uneori mă mai şi oboseşte. Volumul de muncă e foarte mare, media de pagini de învăţat e foarte mare… Că Giani are şi un debit verbal impresionant, e foarte alert verbal: el tot timpul explică, explodează, arată, se miră… Iar tempo-ul ăsta trebuie păstrat, nu există pauze.

– Şi când ajungi în momente din astea, de oboseală, ce faci ca să le depăşeşti?

– Fac alte lucruri, lucruri care n-au nici o legătură cu meseria. Ori plec cu ai mei pe undeva, prin apropiere de Bucureşti, ori la o masă, cu prietenii, discut despre orice altceva, numai despre actorie nu, ori mă lansez într-o partidă de gaming… Mă rup temporar de Giani, ca să pot să mă întorc la el cu forţe proaspete. Tot din motivul ăsta am şi grijă să mă organizez în aşa fel încât să pot să-mi rezolv toate treburile, să-mi învăţ şi replicile (uneori am de învăţat şi peste 60 de pagini pe săptămână!), dar măcar ziua de duminică să-mi rămână liberă, ca să mă resetez.

„Giani a prins nuanțe”

– În toţi aceşti 13 ani de „Las Fierbinți”, Giani a rămas, în părțile esențiale, acelaşi, dar pe ici-pe colo s-a și schimbat: are uneori chiar şi „izbucniri” de sensibilitate… Cât la sută e contribuția ta?

– Într-adevăr, Gia­ni a căpătat nu­anţe. Iar ele au plecat, de obicei, de la scenarişti – e o echipă mare! Ei sunt cei care caută un ceva nou, ei sunt cei care vin cu ideile… Ceea ce e excelent pentru actor! Ulterior, eu mă mulez pe aceste direcţii noi, astfel încât, la final, Giani să rămână recognoscibil. Uneori, sincer, s-a venit cu nişte idei care, iniţial, nu mi-au convenit, că parcă nu mai era vorba de Giani. Dar apoi, mer­gând pe firul lor, am descoperit că: „Stai puţin, că omul ăsta (adică sce­naristul) are dreptate. Merge de minune!”…

– Cred că multă lume mai are o curiozitate: dintre actoria de serial TV, cea de cinema şi cea de teatru, o preferi pe vreuna?

– M-am gândit la asta, chiar e un subiect pritocit. Teatrul mie îmi place la nebunie: de fapt, aşa cum spuneam şi mai devreme, eu cu teatrul am pornit şi n-aş renunţa niciodată la el. Apoi am făcut trecerea la film şi după aceea am ajuns la serial. Sunt genuri diferite, sunt nişte „animăluţe” diferite: una e filmul de autor, alta e un serial şi alta e o piesă de teatru. Sunt implicate alte mecanisme, alte modalităţi de expresie. Aşadar, teatrul îmi place mult de tot, iar experienţa din teatru e ceva unic, ceva ce nu poate fi înlocuit cu nimic altceva. Totuşi, sunt tentat să-ți răspund că prefer actoria de film, pentru că filmul surprinde un moment care apoi rămâne pentru totdeauna şi toată lumea are acces la el în orice clipă, după ce el a fost imortalizat. Teatrul e ca o floare: există clipa aia, momentul ăla când înfloreşte, apoi, asemenea florii care s-a ofilit, dispare pentru totdeauna. Apar altă floare şi alt moment, care şi ele, la rândul lor, dispar… Teatrul există într-un interval scurt de timp, trebuie să fii acolo ca să surprinzi înflorirea florii, ca să surprinzi momentul, pe când filmul e veşnic.

– Dar dintre genurile artistice, ai vreo preferinţă? Datorită serialului „Las Fierbinţi”, mulţi oameni presupun că genul comediei este cel mai pe placul tău…

– Ştii care e ironia? În facultate, eu am fost îndrumat spre dramă. La comedie am ajuns încercând să-mi conving profesorii că pot să fac şi genul ăsta. Dar feedback-ul la început era „Costi, pierzi vremea! Tu eşti un actor dramatic, ţie ţi se potrivesc zonele astea de psihologie profundă!”. Da’ eu voiam să demonstrez că sunt capabil de mai mult, că pot să deschid evantaiul mai larg, aşa că a fost o adevărată luptă până când mi-am convins dascălii. Dar uite cum s-a întors roata! Datorită lui Giani, azi sunt asociat exclusiv cu comedia, ai zice că sunt incapabil să fac şi roluri dramatice. După ce aproape 15 ani omul te vede la televizor pe post de Giani, iar apoi tu vii şi-i propui ceva în registrul dramatic, e normal ca iniţial să fie şocat şi neîncrezător.    În fine, părerea mea este că azi avem nevoie acută de comedie în lumea asta plină de stres, de griji, de ameninţări şi de frici.

„Tare mult aș vrea să știu ce ne-așteaptă”

– Privind spre viitorul nostru, al tuturor, cum îl vezi? Mai curând    comedie sau dramă?

– Habar nu am, sincer, deşi tare mult aş vrea să ştiu ce ne aşteaptă! Însă, ca toată lumea, şi eu sunt nedumerit, confuz… Tot ce pot e să sper – vorba ‘ceea: speranţa moare ultima – că o să fie bine sau, măcar, că n-o să fie foarte rău.

– Până vom vedea ce va fi, care e reţeta ta de stat cu capul deasupra apei?

– Să căutăm să ne oferim momente în care să ne detaşăm de fricile care ne încolţesc din toate direcţiile. Ştiu, e foarte greu să întrerupi şirul gândurilor legate de bani sau, mai curând, de lipsa lor, legate de impozite şi taxe, legate de război, legate de toate nenorocirile astea care se prăvălesc nonstop peste creierele noastre. În contextul în care trăim noi, azi, e foarte complicat să-ţi linişteşti mintea şi să te relaxezi, dar e neapărat necesar. De-asta sunt de părere că uitatul sau ascultatul ştirilor (din surse multiple, ca să eviţi a fi dirijat spre o concluzie sau alta) ar trebui să se încheie după maximum o oră. Trebuie să ne ţinem la curent cu ce se mai întâmplă, de acord, dar atât. În rest, cred că trebuie să ne vedem de ale noastre, de-ale familiei şi, neapărat, trebuie să ne obişnuim să ne dăm şi pauze, în care să evadăm undeva (te duci într-un parc, îţi vizitezi un prieten etc.) sau în ceva (într-un hobby, într-o pasiune). Ca să putem să rămânem sănătoşi la cap. Evadarea asta e o formă de igienă mintală, nu e nici laşitate, nici incon­ştienţă… Eu, cel puţin, așa procedez: îmi văd de familia mea, de soţie, de copii, de casă, şi încerc să-mi fac treaba cât mai bine, în ideea că alea 15 minute, cât Giani face nu ştiu ce tâmpenie la televizor, vor funcţiona pentru spectator ca un colac de salvare aruncat în mijlocul oceanului: omul ăla se sprijină pe colac 15 minute, după care poate să înoate mai departe.