Desculți prin iarbă

– Într-un interviu acordat revistei „Formula AS” vorbeați cu mare drag despre casa dvs., aflată într-un sat din apropiere de București, o casă din lemn, adusă din Maramureș, și despre grădina din jurul ei, de care vă ocupați împreună cu soțul dvs., fotoreporterul George Dumitriu. Un mic rai pe pământ, darnic în tihnă sufletească și frumusețe. Ce vă fac florile pe căldura necruțătoare a acestei veri? Începem interviul cu ele, pentru că refugiul în natură, la margine de oraș, a devenit o soluție de viață.

– Tocmai acum am ieșit din iazul sălbatic din curte, m-am răcorit, înotând cu pești și broscuțe, însoțită de o libelulă uriașă, albastră ca cerul, înconjurată de florile mov ale liliacului de vară, sub sălciile plângătoare. Da, natura este un refugiu! Și atât de ușor de creat! Când ne-am mutat aici, acum 13 ani, terenul nostru a fost un câmp deschis. Iarbă uscată. Niciun copac. Acum este o oază de verdeață! Un biotop bogat, creat de noi, unde s-au instalat tot feluri de păsări – pițigoi pungari, sticleți, mierle galbene, pescărași albăstrui –, și tot felul de polenizatori: fluturi, bondari, pentru care am creat condiții. Avem și șopârle, șerpi, țestoase de apă… Înainte de a construi, deja înfipsesem în pământ bețe de salcie, de soc, de orice plantă care se prinde ușor în pământ, în ideea de a crea un microclimat. Am săpat un iaz pentru udat. Am adus plante care filtrează apa, astfel încât să nu se mai clocească, de la căldură, cum a fost la început. Astăzi înot în acest iaz în fiecare zi. Cine își poate permite „piscină” în ­curte?

Mărturisesc că noi am pus mai multă energie și suflet în grădină, decât în casă! La un moment dat, chiar l-am certat pe soțul meu: „Casa abia a fost pusă pe picioare, nu avem nimic amenajat, dormim pe o saltea în pod, și tu cheltui o grămadă de bani pentru pomi și plante ornamentale”. Mi-a răspuns, gândesc acum, cu înțelepciune: „În curte trăim – casa e doar un adăpost”. Și imediat am simțit câtă drep­tate are! Trăisem deja câțiva ani la țară, dar rămăsesem cumva cu ideea asta „nemțească” în creier…

„Borcaniada” de vară

– Cum arată o zi în grădină și în ce se măsoară câștigul ei?

– Cu nimic nu se măsoară ceea ce trăim noi aici! Plimbatul de dimineață, desculți prin iarba umedă, în halat, cu o ceașcă de cafea în mână. Mai fac un pas și pup un boboc de trandafir pe nas, adulmec o floare de liliac (îmi urcă și o furnică în nară – mă gâdilă și ce nostim e!), apar motăneii noștri – unul alb, unul negru – mieunând de bucurie, aleargându-se veseli pe covorul naturii atât de verde. Nu e gazon, ci iarbă românească, tunsă de mine, cu un aparat fără fir și fără zgomot. Adun agrișe, coacăze, mure, fructe de mahonie sau smochine, fac compoturi fără zahăr, dulceață sau sos de mere (o rețetă germană: ­Apfelmus), apoi din bogăția de petale de trandafiri fac și apă de trandafir și oțet parfumat; mai prepar limonadă de lavandă, pun plante la uscat pentru ceaiuri, adun mirodenii – căci totul e la îndemână. Îmi place „borcaniada” mea de vară, pentru iarnă: fac suc de roșii, castraveți murați, am învățat să pun toate legumele și fructele fără conservanți, doar cu sare – cum s-a făcut de mii de ani aici. O „știință” atât de simplă – dar cine mai știe asta în Occident? De-ar fi mai conștienți românii de comoara asta pe care o dețin – tradițiile din moși-strămoși, pe care nu trebuie sub nicio formă să le lase să piară! Seara, stăm de vorbă la masa de butuci, observăm zborurile libelulelor, ale liliecilor sau rândunicilor sau bem un vin pe prispă, mai ascultăm o muzică bună sub stele, desigur, nu prea tare… Natura dă și cere liniște.

– Iubitorii de plante vorbesc despre o comunicare cu ele. Vi s-a întâmplat și dvs. să stați de vorbă la o cafea, cu un trandafir?

– Desigur! Și nu doar cu unul! Din luna Mai până în Iunie avem o explozie de trandafiri în toate culorile. Toate înmulțite de noi! Florile sunt copiii mei. Am nevoie de ele, le iubesc și nu le rup pentru a le pune în vază. Ca să bem cafeluța împreună, mă duc în vizită în fiecare dimineață printre tufe și le vorbesc.

Întoarcere în rai

– Este oare, natura, așa cum se spune, o pavăză contra neliniștii din lumea în care trăim? Se opresc amenințările ei în iarba grădinii?

– Da, oaza noastră verde mă ajută mult să mă desprind. Să opresc caruselul grijilor care se învârte din ce în ce mai tare și mai amețitor, mai ales în ultimul timp, începând de la pandemie, până la războiul aflat la o aruncătură de băț distanță de noi – toată nebunia asta cu manipularea prin mediile sociale, ambițiile de restructurare a puterii în lume, de către cei care nu se satură să își facă plinul niciodată… Îmi permit câteodată să nu mă uit la știri. Prefer să mă plimb printre flori, ascult cântecul „imnul iubirii” și îmi încarc bateriile. Mă relaxez chiar și prin munca în curte. Căci totul este făcut cu dragoste! Când tăiem copaci pentru lemne, soțul meu îmi spune: „Cu tine mai construiesc o casă!”

– Dacă nu considerați întrebarea prea intimă, cum arată o zi din viața dvs.? Cum vă apărați de caniculă? Sunt oameni care se plâng de depresii din cauza ei.

– De obicei, plec de acasă la 7 și mă reîntorc la 19. Pierd cam 4 ore pe zi pe drum. Dar în tren, mă uit la știri și intru pe platformele online, unde distribuim sarcinile pentru redactorii ziarului nostru din toată țara. Când ajung la redacție, mă leagă diverse treburi de masa de scris, și asta cam până pe la ora 14. Atunci se trimite ziarul la tipografie și urmează să fie distribuit cu trenul și prin poștă, în toată țara. După-amiază, am timp să scriu sau merg la întâlniri, conferințe, fac    interviuri, merg la recepții, uneori, și seara. Ajung acasă obosită frântă, fiartă în suc propriu de la căldură, supărată de întârzierile trenului, cu picioarele umflate…, dar ajung într-o altă viață! E ca și cum aș ajunge în rai.

Cum ne apărăm de caniculă? Nu avem aer condiționat, și totuși avem în timpul zilei cu 10 grade mai puțin decât afară! Noaptea ținem ferestrele larg deschise. Biotopul nostru ne ajută, avem multă vegetație și un microclimat prielnic. Și în casă totul e natural: pereți din lemn de stejar, groși de 15 cm, izolați cu pământ și lambriu, acoperiș din șindrilă, izolat cu saltele de cânepă. Cât de bine ne simțim aici, ne dăm seama numai atunci când ajungem undeva, la un hotel: aer închis, miros de covoare, energie electrostatică…

„România a progresat în ultimul timp enorm”

–    În publicația pe care o conduceți, cotidianul de limbă germană din România „Allgemeine ­Deutsche Zeitung für Rumänien”, sunt multe reportaje din țară, semnate de dvs. Cum vi se par zonele în care ajungeți: civilizate, prospere? Vi se pare că a progresat România în ultimii ani? Tradiție mai există?

– România a progresat în ultimul timp enorm! Vedeți cât de curate sunt pădurile și șanțurile de când există programul Returo! La noi în sat, chiar s-a oprit fenomenul enervant cu muzica tare, în weekend. Se pare, cu timpul, că legile au efect. Sigur, mai e de lucru: când văd oameni care ard deșeurile sau vegetația pe câmp sau în șanțuri, mă apucă disperarea. Câte incendii de vegetație se nasc prin asemenea neglijență!!! Sau pocnitorile și artificiile de la petreceri – o teroare, nu doar pentru noi, cât mai ales pentru pasăret și animăluțe – unele mor de stres! Pe de altă parte, există mult progres în toată țara, vizibil și invizibil. Am făcut de curând un interviu cu un neamț care are de 19 ani o afacere cu viticultură și agricultură bio în Băgaciu, județul Mureș. El a remarcat o importantă schimbare de mentalitate în ultimii ani. În trecut, oamenii de afaceri țineau totul secret, nimeni nu îți dădea un sfat, o informație – acum, s-a dezvoltat o comunitate care îți oferă tot felul de sfaturi de expertiză, prin grupuri de Whatsapp, deci, a apărut o transparență exact cum se practică și în Occident. Se implică în aceste comunități pe rețelele de socializare oameni din agricultură, din știință sau, pur si simplu, oameni care doresc să ajute pe concetățenii lor ca să aibă succes, le trimit poze, filmulețe etc. A apărut o bunăvoință și o dorință sinceră de a ajuta, inexistentă în trecut! Neamțul din Băgaciu povestește că așa s-a recuperat expertiza despre cultivarea sfeclei de zăhăr, pierdută de 25 de ani, fiindcă din vreo 20 de fabrici de prelucrare, au mai rămas în România doar două.

Un alt exemplu este angajamentul societății civile pentru patrimoniu sau turism sustenabil „Via Transilvanica” (un traseu de drumeții prin toată țara, prin sate, amenajat de voluntari) – este un proiect exemplar, 100% românesc. Sau rezervația morilor de lemn din Rudărie (Eftimie Murgu) – am făcut de curând un reportaj acolo. Potențialul pentru zonele rurale crește cu astfel de inițiative, mai ales când se combină agricultura sustenabilă, protecția patrimoniului, turismul și tradițiile locale. Tradițiile sunt încă vii aici, nu sunt un spectacol doar pentru turiști. În Maramureș, lumea poartă port popular la biserică, pentru că așa vor localnicii. Se poartă cu toc în loc de opinci, mă rog, dar tradiția tot s-a păstrat. Și tradiția nemților sau a grecilor sau a lipovenilor din România trăiește, chiar dacă o mare parte din grupurile lor de dans sunt tot români sau oameni de altă etnie. Și de ce să nu fie așa?

„Tu mai sărac, viața mai frumoasă”

– Este posibilă o comparație între România și țara dvs. de origine, Germania? Vă pare uneori rău că ați plecat? De fapt, ce v-a determinat să rămâneți aici?

– Nu mi-a părut rău niciodată că am venit în România! M-am desprins total de viața din Germania. Dar mă uit câteodată la filme documentare și observ un trend foarte interesant, o nișă care se dezvoltă din ce în ce mai mult acolo: oameni care trăiesc    într-un „tiny house” (o casă foarte, foarte mică), într-o rulotă sau într-o mașină amenajată cu puțin spațiu și fără lucruri inutile, dar în mijlocul naturii. Unii chiar vor să se mute permanent la un camping, și vara, și iarna. Alții se plimbă prin lume cu rulota și lucrează prin internet. Nu fac mulți bani, dar se descurcă cu puțin, e o nouă filosofie de viață. Aventura și libertatea sunt răsplata. Trendul nu îi prinde doar pe tinerii aventuroși, ci și pe batrânii cu pensie mică, însă destupați la minte. „Downsizing” se numește acest trend, „descreștere”, adică să încerci să devii mai „sărac”, dar viața să-ți fie mai frumoasă. Să reduci averea materială la aproape de zero. Să nu mai acumulezi aiurea. În Germania o astfel de viață e foarte greu de realizat, există multe piedici administrative: n-ai voie să locuiești atât de simplu, de minimalist, există multe reguli de cum trebuie să fie o casă…

Pe mine, însă, m-a prins trendul de „down­sizing” de mult timp, înainte de a fi un trend. Mă enerva să am mereu grijă de lucruri, să fac curat în toate camerele, să fiu sclavul casei sau al banilor. Am locuit șase ani într-o vilă, a fost o experiență, dar acum consider că trăiesc mult mai bine chiar cu o fracțiune din salariul de atunci.

Și casa noastră maramureșeană e foarte mică și simplă. Inițial, oamenii din sat nu au crezut că vom locui în ea permanent.

Ce m-a determinat să rămân în România? Totul! Sufletul! Colțul nostru de rai, soțul meu, care este foarte legat de România, apoi activitatea noastră și viața frumoasă de aici, chiar dacă există și probleme…, însă oriunde există și probleme, doar că altele.

Bineînțeles, în anii petrecuți în România am avut și multe situații ciudate sau chiar foarte haioase care m-au confruntat cu diferențele dintre cultura sau gândirea germană/occidentală și cea românească. Am scris o carte cu glose (adnotări) pline de umor, despre aceste „ciocniri”. Cartea e foarte amuzantă, mai ales pentru cei care cunosc ambele țări, am primit mult feedback la ea și am câștigat chiar un premiu de literatură în Germania. Cartea e în limba germană, dar se vinde și aici, în librăriile de limbă germană (titlul cărții este: „Das gibts doch gar nicht!”/ „Nu se poate așa ceva!”). Povestesc și mult despre viața la țară, despre cum am învățat să mă descurc sau cum am învățat limba română, cu toate trăznăile pe care le-am spus la început… Am continuat să scriu astfel de povești până azi, ele apar în ADZ săptămânal, în weekend.

„Ne permitem profunzime”

– Ziarul pe care-l conduceți este în mare progres: are tot mai mult un caracter european, oferă informații la zi și sinteze pe care nu le găsești în presa autohtonă. Cum vă des­curcați cu vânzarea lui? În România, difuzarea presei e pe butuci!

– Suntem într-un fel fericiți, pentru ca ADZ-ul este subventionat de Forumul Democrat al Germanilor din România. Atâta timp cât Forumul consideră că ziarul este de valoare, atât timp vom și exista. Nu avem cum să ne autosusținem pe piață. Mai ales, cum spuneți dvs., există mari probleme cu distribuția, cu poșta. Poșta e din ce în ce mai scumpă, au redus personalul, sunt sate și chiar orașe mari în care ziarul nostru, tipărit zilnic, ajunge ca un pachet, o dată pe săptămână! De aceea, le oferim abonaților, în plus, și versiunea electronică (PDF). Avem și pagină de internet (www.adz.news).

Pe de altă parte, ADZ-ul exis­tă din anul 1949 (atunci, sub titlul „Neuer Weg”) – este singurul ziar de limbă Germană din sud-estul Europei și chiar cu câteva săptămâni mai vechi decât NATO (!). Așa ceva nu se măsoară în cifre de vânzări. Conținutul nu se adresează doar minorității germane, ci tuturor celor care vor să citească în limba germană despre România. Noi încă ne permitem profunzime! Nu urmărim acest trend, cu articole cât mai scurte și scandaloase. Am avut articole care au fost luate ca bază pentru un curs la universitate, de exemplu, despre fake news. După aceea, studenții au participat la un simpozion în Germania. Am avut colaborări cu Facultatea de Filologie, secția Germană, din București, cu subiecte interesante, interculturale; de exemplu, studenții au realizat interviuri cu trei mame despre diferențele existente în educația copiilor din România, Germania și Austria, sau despre predarea limbii germane în România. În curând, lansăm o nouă colaborare cu Institutul Goethe: un podcast despre cărțile pentru tineret, tot în limba germană, cu subiecte care sunt semnificative pentru societate: mobbing, migrație, fake news, schimbarea climatică, lecții de istorie, precum al doilea război mondial, cu holocaustul… Ideea principală este să îndemnăm tineretul să citească în limba germană, și asta este o educație interculturală.

„Sunt un optimist incurabil”

– Credeți că presa va supraviețui internetului? Dumneavoastră din ce vă trageți motivația și nădejdea? Dar energia?

– Pe termen lung poate da, poate nu. Cel mai important mi se pare că oamenii trebuie sa citească. Nu doar să încingă telefoanele mobile, căutând prin mediile sociale… Cine nu citește se prostește! Azi, mulți din cei care se consideră ca făcând parte din minoritatea germană trăiesc în familii mixte și într-un mediu înconjurător de români. Și asta e foarte bine! Dar noi trebuie să le oferim o platformă unde să se poată practica limba germană la un nivel înalt, cu o bogăție de limbaj și subiecte diverse, cu glume și jocuri de cuvinte. Pe de altă parte, ziarul nostru poate fi și o platformă de prezentare pentru ei, un mijloc pentru a le întări identitatea și legătura cu comunitatea.

Motivația mea personală vine din bucuria de a face lucruri diverse și cu rost. Nu mut munții din loc, dar simt că activitatea mea e cumva apreciată. Ima­ginați-vă că am întâlnit odată o doam­nă unguroaică, căsătorită cu un sas, care învățase limba germană citind ziarul nostru și care se bucură atât de mult și azi, când îl primește, că zice că înainte de a-l deschide, îl adulmecă! Un articol nu trebuie să miște mulțimile, e îndeajuns dacă câțiva dintre cititori au învățat ceva sau au primit un impuls pozitiv. Îmi place jurnalismul constructiv: nu doar să criticăm, ci să prezentăm și ceea ce este bun.

– Cu lumea în care trăim cum vă aveți, Nina May? Se opresc amenințările ei la gardul grădinii dvs. din Periș și la pragul casei de lemn?

– Eu sunt un om optimist incurabil, mă concentrez pe ceea ce este pozitiv. Întorc spatele unde văd ură, deschid inima acolo unde văd iubire. Am un principiu: să fiu întotdeauna parte din soluție, și nu din problemă.

Însă, prima dată când am trăit un timp cumplit a fost la alegerile prezidențiale! Mi-a fost teamă că România poate deveni, brusc, un loc ostil. Sunt un spirit liber, un european convins, n-aș putea să trăiesc în dictatură sau într-o țară izolată. Atunci, grijile chiar m-au urmărit până acasă, nu s-au oprit la poartă, am stat lipiți de televizor și am urmărit discuțiile candidaților. Atunci am scris un comentariu în ziar, în care am făcut o comparație a situației cu schimbarea climatică, referindu-mă la așa-zise „tipping points”, care duc inevitabil la calea de neîntoarcere, dacă sunt depășite…, și am îndemnat pe cititori să meargă la vot, să-și exprime dorința pentru țara lor în mod activ, responsabil, în loc să o lase pradă aventurierilor din politică…

– În final, oferiți-le cititorilor noștri un îndemn de viață.

– Când prind cântecul „Bună dimineața, România” (Radio Ro­mânia Actualități), dau radioul mai tare și vibrez că trăiesc aici… Și îmi zic: România suntem noi! Fiecare poate să facă țara noastră și mai frumoasă! Printr-un gest, printr-o mână de ajutor, printr-un zâmbet – sau chiar printr-o grădină. Plantează un pom azi și mâine sigur te vei bucura!

Foto: George Dumitriu