„Vrem o țară ca afară!” a fost, în ultimele două decenii, mai mult decât un simplu slogan, a fost un diagnostic extrem de precis al străzii privind lipsa unui proiect național curajos, asumat, coerent, la care să tragă întreaga societate, indiferent de opțiunile ideologice ale guvernanților zilei. Destrămarea Uniunii Sovietice, în siajul căreia își imagina Ion Iliescu România post-decembristă, a surprins noua oligarhie de la București, obligată să se reorienteze, din lipsă de alternative, dar și din oportunism, către Occident. Că, după mulți ani de privațiuni, omul simplu își dorea ceea ce începea să vadă la antena parabolică prin Vest e indiscutabil, numai că foștilor nomenclaturiști deghizați în „democrați” nu le era clar cum ar putea împăca spolierea resurselor țării în folos propriu cu sâcâitoarele proceduri ale așa-zisului „stat de drept” despre care tot insistau, ca niște plăci stricate, ambasadele occidentale. Mineriadele de la începutul anilor ’90 aveau să ilustreze dramatic paradoxul flagrant în care s-a născut România noastră de azi.
Trei decenii și jumătate mai târziu, România nu are, în continuare, un proiect național. S-a văzut asta de nenumărate ori în ultimii ani, când mișcările politice din țară au migrat orbește, după cum a bătut vântul, prin lumea politică internațională, adesea fără pic de adaptare locală. Se vede asta și în criza pe care o traversăm – care nu e doar bugetară, ci și identitară! –, căci nu reușim să organizăm necesarele tăieri de resurse, în funcție de niște direcții clare de dezvoltare pe viitor a țării. Unde mai pui că și lumea de „afară” s-a schimbat radical îl ultimii ani: nici Statele Unite ale Americii, nici Europa Occidentală nu mai sunt ce au fost acum 10-15 ani, Rusia impune tot mai agresiv propriul său model în conștiința consumatorilor români de rețele sociale, China, la rându-i, propune o remodelare societală conform viziunii sale. Dacă mai spui azi: „Vrem o țară ca afară!”, e obligatoriu să spui la care „afară” te referi: la America lui Donald Trump, la Franța mult-hulitului Emmanuel Macron, la Rusia lui Vladimir Putin, la China lui Xi Jinping sau la Ungaria lui Orbán Viktor…
Cu o coaliție fragilă formată din patru partide, unele aflate de când lumea pe poziții antagonice, România e expusă în orice clipă unor alegeri anticipate. Se și vorbește despre asta în mediul public, ca mijloc de presiune între partenerii de coaliție, în condițiile în care AUR stă tot mai bine în sondaje și spune cu voce tare că și-ar dori să ajungă la guvernare. Evident, o criză politică ar duce țara de râpă, acum, când deficitul și inflația intră tot mai adânc în buzunarele românilor. Dar, chiar dacă alegerile vor avea loc la termen, peste 3 ani, societatea românească trebuie să se pună de acord cu ce fel de țară își dorește, ce principii și ce direcții de dezvoltare își propune. Modelul „O țară ca afară” nu mai înseamnă nimic, iar lupta pentru cele mai banale valori și drepturi a devenit o provocare peste tot. Cu cât vom ști mai bine ce vrem – iar aici nu se poate spune c-am excelat în ultimii ani – cu atât ne va fi mai ușor să ne orientăm într-o lume tot mai lipsită de repere. De-acum, alegerile nu vor fi despre nuanțe ideologice, ci despre direcții clare, nenegociabile.
