Ultima premieră a Teatrului „Constantin Nottara”, „Patimile sexului frumos în Epoca de Aur”, prezentată chiar la începutul acestei veri, o readuce în prim-plan pe Victoria Cociaș: o actriță cu roluri memorabile în teatru și în film, cu o carieră de peste 45 de ani în domeniu, unul din vârfurile de lance ale echipei de la Nottara. În cazul „Patimilor sexului frumos…” vorbim despre un text dramaturgic fulminant și de o echipă foarte tânără care a reușit un spectacol ce te face să treci prin toată gama de situații tragi-comice legate de condiția femeii în comunism: avorturile ilegale și repercusiunile lor, lipsa alimentelor și efortul uriaș făcut de femei pentru a oferi o masă substanțială familiei, lipsa căldurii și a apei calde, lipsa libertăților religioase, abuzurile și violențele petrecute în familie și la locurile de muncă, discursul ideologizat în cultură și educație pe care trebuia să îl susțină oricine voia să aibă o carieră (indiferent de profesie), interdicția de a vizita țările vestice și mirajul fugii din țară, șantajul exercitat de partidul unic și de organele sale de represiune, pentru a-și racola informatorii. Personajele sunt urmărite și după schimbarea de regim din 1989, când traumele și secretele vechi ies la iveală.

Așadar, un spectacol foarte încărcat emoțional, ale cărui resorturi interioare am vrut să le deslușesc, stând de vorbă cu actrița Victoria Cociaș. O femeie frumoasă și elegantă pe scenă dar și în afara ei, care radiază, firesc și neostentativ, feminitate prin toți porii, prin gesturi, prin priviri. Când am sunat-o în vederea stabilirii interviului, la puțină vreme după premieră, mi-a răspuns din vârful cireșului din grădina sa: culegea fructe ca să facă dulceață!

„Am construit acest rol gândindu-mă la Mona Muscă”

– Doamnă Victoria Cociaș, jucați în acest spectacol rolul greu al Lidiei Suciu, o profesoară universitară suspectată că ar fi fost informatoare a Securității, ea însăși o victimă a șantajului poliției politice. Ce v-a ajutat    să conturați personajul atât de pregnant, în spectacol?

– Am construit acest rol gândindu-mă la Mona Muscă, o politiciană liberală extraordinară, pe care am admirat-o foarte mult. Pe la mijlocul anilor 2000, au fost publicate în presa centrală notele informative făcute către Securitate în timpul comunismului pe care ea era nevoită să le scrie de fiecare dată când se întorcea din străinătate, de la vreun congres internațional. Confruntată cu această demascare, orchestrată de opoziție, dar și de propriii colegi din partid, Mona Muscă a dispărut    definitiv din politică și din viața publică. A fost singura deconspirată, deși mai erau mulți în situația ei: dar nu au fost debarcați din politică nici până astăzi, iar lumea i-a uitat. Eu însămi am cunoscut multe cazuri de genul acesta, oameni care se transformau în delatori prin exploatarea vulnerabilităților lor sau a greșelilor din tinerețe, ori ale unor apropiați ai lor (rude care fugiseră din țară). În plus, am folosit și propriile amintiri despre epoca aceea, pentru că eu sunt singura dintre actori, care am trăit în plin perioada aceea, a anilor 80 (toți ceilalți sunt foarte tineri, cu o medie de vârstă sub 30 de ani, la fel și regizoarea, scenarista, coregrafa). Și m-am confruntat și eu, la fel ca și prietenele,    colegele mele, sau femeile din familia mea, cu multe din problemele enumerate mai sus. Mie, entuziasmul pentru artă, dorința de a fi mereu mai bună în profesie, îmi abătea atenția de la aceste anxietăți. Dar îmi amintesc că am fost foarte furioasă când, la mijlocul anilor 80 a venit interdicția de a juca autori străini, considerați decadenți: repertoriul trebuia să fie 70 la sută format din texte ale dramaturgilor români!   

„Dunărea, leagănul copilăriei”

– Credeți că v-a influențat locul în care v-ați născut și ați crescut, pe malul Dunării, în alegerea actoriei? Apa cea mereu schimbătoare…

– M-am născut în Brăila și am locuit acolo până la 10 ani, când părinții mei au ales să se mute la Galați, un oraș mai mare, puternic industrializat pe atunci, unde au și lucrat, la Combinatul Siderurgic. Acolo am făcut școala    gimnazială și liceul, de-acolo am mai multe amintiri decât din Brăila, dar Dunărea lega amândouă orașele. O priveam cum curge și mă gândeam că trece prin atâtea țări, și asta îmi stârnea și mie dorul de ducă în lumea mare! Marele fluviu e pentru mine leagănul copilăriei mele fericite și al adolescenței romantice, pline de visuri cutezătoare, țesute în lungi plimbări pe malul său, când plecam de la liceu. Îmi amintesc, chiar, că am pus pe hârtie câteva rânduri în care mă rugam Dunării, ca unei zeițe pline de forță și tumult, să mă ajute să-mi împlinesc visul de a deveni actriță! Încă din școala primară, pasiunea mea era să recit poezii (îmi plăcea mult Eminescu), și nu era serbare la care să nu urc pe scenă și să nu fiu îndelung aplaudată. Profesoara mea de română din clasa a cincea a fost prima care mi-a spus că ar trebui să mă fac actriță. Din momentul acela, s-a făcut lumină în mintea mea și am știut că asta vreau să fac! Părinții nu m-au încurajat la început, dar apoi s-au împăcat cu ideea, văzându-mă atât de hotărâtă.    Deși eram foarte bună la matematică, am ales un liceu umanist tocmai pentru a-mi consolida pregătirea în vederea admiterii la Teatru. În clasa a zecea și a unsprezecea, doi ani de zile, am urmat cursurile    Școlii Populare de Artă din Galați, la clasa de actorie, cu care am făcut mai multe spectacole. Apoi am jucat în trupa studențească de teatru a Facultății de construcții de nave și piscicultură, eu fiind elevă în clasa a unsprezecea de liceu (arătam mai dezvoltată, mai matură pentru vârsta mea). În această trupă, cu o piesă pregătită împreună cu actori de la teatrul profesionist din oraș, am luat un premiu mare de interpretare la un concurs național. După toate aceste mici victorii, a venit cea mai mare: am intrat din prima încercare la Institutul de teatru, în 1976, în condițiile în care în anul acela era o concurență de 200 pe loc și erau doar 6 locuri pentru fete! Am fost la clasa marii actrițe Beate Fredanov și a lui Ion Caramitru, în primii trei ani, iar în ultimul an, ne-a preluat Sanda Manu. Eu eram cea mai tânără în buletin, ca vârstă, dar arătam cel mai matur dintre colegele mele, de aceea am jucat roluri de mamă în facultate, eu eram „mama lor” pe scenă. Am fost genul acesta de femeie matură, împlinită, nu am fost genul de fetiță ingenuă, niciodată! La vremea aceea, pentru mine, nu conta nimic altceva, ci eram fericită că joc, iar visul din copilărie era un vis împlinit: eram actriță. Uneori, mă gândesc cu recunoștință la fata fragilă, dar perseverentă, care eram în adolescență. Nu m-am lăsat până nu am atins stelele cu mâna!

Aveam 22 de ani când am devenit mamă. Am stat cu fiul meu, Tudor, într-un cămin studențesc în primul an după nașterea lui, apoi l-am luat cu mine la Botoșani, unde am fost repartizată, la Teatrul „Mihai Eminescu”, unde am și    locuit cu el, o perioadă, într-o cabină pentru actori. Apoi am fost angajată la Teatrul Dramatic din Brașov, unde ne-am reunit familia. Acolo era și primul meu soț, sculp­tor, tatăl lui Tudor, și acolo am trăit ani buni și frumoși împre­ună. Din păcate, s-a stins destul de tânăr, la 58 de ani. Tudor este informatician, însă vine la toate spectacolele mele și    este un perseverent consumator de artă. Fiul lui, nepotul meu, elev la liceu, are o înclinație spre științele umaniste și se pare că fiica lui, nepoata mea, de patru ani, dă semne că are ceva talent artistic! Îmi place să petrec timp cu ei, iar în vara asta am reușit să stau două săptămâni la mare: una pentru balneoterapie, iar alta dedicată exclusiv nepoților mei, în compania cărora am stat pe plajă și am vorbit câte-n lună și în stele!   

„Merg mai departe, cu drag și cu fruntea sus, așa cum am învățat de la Radu!”

– Sufletul dvs. pereche a fost marele regizor Radu Gabrea, cu care ați format un cuplu redutabil. Poate o iubire ca aceasta să fie de ajuns pentru o viață întreagă?

– Da, poate să fie! Căci a fost între noi o mare iubire, o înțelegere extraordinară, dincolo de cuvinte, o armonie cum nu știam că poate exista. Radu fugise din țară în 1976, după ce    ultimul său film, făcut în 1973, „Dincolo de nisipuri”, fusese interzis de Ceaușescu personal, în urma unei vizionări private. În 1992, a venit să realizeze în România o coproducție germano-austriacă, filmul „Rosen Emil”, în care am apărut și eu, într-o scenă de bal, cu o minunată rochie făcută de Doina Levintza. Atunci l-am cunoscut, iar după un an, în 1993, ne-am căsătorit. Îi sunt recunoscătoare că m-a făcut să mă simt o femeie foarte iubită! Era extraordinar de cald și de curtenitor și era întotdeauna pozitiv. Trata totul cu mult umor și cu o autoironie cu care „condimenta” viața noastră de zi cu zi. Era un gentleman, un bărbat alături de care nu aveai șansa de a te plictisi vreodată! Filmele lui sunt, în marea lor majoritate, ecranizări după romane importante și tratează, în mod special, felul în care marea istorie modifică micile vieți cotidiene ale oamenilor simpli, prinși sub tăvălugul ei. A avut o aplecare plină de tandrețe și compasiune asupra    dramelor comunităților de sași, de șvabi și de evrei din România, de aceea a ecranizat mai multe din romanele scriitorului sas Eginald Schlattner, pastor evanghelic într-un sat de lângă Sibiu: „Cocoșul decapitat”, în 2006, „Mănușile roșii”, în 2011 şi „Pianul în ceață” – acesta fiind și ultimul său film, premiera având loc post-mortem, în anul 2018 (el s-a stins în Februarie 2017, la 79 de ani). Ultimul film în care am jucat în regia lui, în 2013, este „O poveste de dragoste, Lindenfeld”, unde apar alături de Victor Rebengiuc. A regizat și piese de teatru, și vreau să amintesc aici „Maria Callas. La Divina”, în 1997, la teatrul Nottara, un rol pe care l-am făcut cu mare pasiune și un spectacol care a făcut o frumoasă carieră internațională, pentru că l-am jucat în engleză în America, în Australia, în mai multe țări din Europa. Întotdeauna, pe 20 Iunie, de ziua lui Radu, aveam curtea casei noastre de la țară, de lângă București, plină de prieteni. Acum, ne reamintim de el prin opera pe care a lăsat-o în urma lui (a regizat peste 25 de filme artistice și documentare într-o carieră de peste 45 de ani), prin festivalul de film „Eurofest”, pe care el l-a fondat și pe care eu continuu să îl fac în numele său. Acum locuiesc cu mama (care are 95 de ani și e încă pe picioarele ei, slavă Domnului!),    și cu cele trei pisici ale noastre. Nu am timp să mă plâng, nici nu aș avea de ce, sunt bine cu mine însămi, în echilibru cu ceea ce se întâmplă în jur. Chiar dacă parcurg aproape zilnic drumul de 25 de km de acasă până la teatru, compensează mult faptul că am o grădină plină de copaci și flori, în care pot să mă destind. Nu, nu mă sperie bătrânețea, pentru că există roluri și pentru actrițe cu riduri. Sigur că am și eu, ca fiecare om, momentele mele de slăbiciune și de fragilitate, dar le las să treacă, nu mă lupt cu ele și nu mă încrâncenez. Merg mai departe, cu drag și cu fruntea sus, așa cum am învățat de la Radu!

– Cum vă petreceți diminețile, în casa dumneavoastră de la țară?

– Gimnastica mea de dimineață e coborâtul și urcatul scărilor de foarte multe ori, între apartamentul meu de la etaj, și cel al mamei, de la parter. Pregătesc micul-dejun, îi pun în ordine    mamei medicamentele pe care trebuie să le ia peste zi, hrănesc pisicile, și abia după aceea îmi savurez cafeaua. Dacă e vreme bună, o beau afară, în curte, ori pe terasă, la etaj, de unde se vede foarte frumos tot peisajul din jur, până la lac. E minunat să observi schimbările de culori ale naturii, pe care le aduce fiecare anotimp. Dacă nu am timp pentru acest răsfăț și trebuie să plec, îmi beau cafeaua în mașină, în timp ce conduc spre București. E o tihnă în casa mea de la țară, pe care nu aș da-o pe nimic, și nu îmi pare rău că am renunțat la apartamentul din București, ca să locuiesc acolo.

Căruța cu paiațe

– În afară de casa dvs. de la țară și de teatrul „Nottara”, ce alte locuri de suflet mai aveți?

– Locuri în care am călătorit, am filmat sau am jucat teatru, deopotrivă. Cum ar fi Festivalul de la Avignon, din Franța, cel mai mare festival din Europa, unde am mers ani la rând, din 2001 până în 2015, deci vreme de 15 ani, și unde stăteam câte o lună, jucând în fiecare zi: luna Iulie era „luna Avignon”, fie că jucam „in”, fie „off festival”. Față în față cu experiența aceasta, mă gândesc la turneele pe care le făceam în comunism, în condiții din cele mai grele: săli friguroase, trenuri neîncălzite, hoteluri vechi cu miros de mucegai. Încă din primul an de repartiție la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, am făcut primul meu turneu, prin toate orașele și târgurile Moldovei. Cu un autobuz gen „rată”, o adevărată „căruță cu paiațe”, care troncănea pe drumurile de țară de zici că urma să se desfacă în bucăți, la doar două viteze – încet și foarte încet: am făcut o veșnicie de la Focșani până la Râmnicu Sărat! După anul petrecut la Botoșani, am fost angajată la Teatrul Dramatic din Brașov, unde am jucat șapte ani, pentru ca în 1987, după un an de navetă București – Brașov, să ajung la Teatrul „Nottara”, unde joc și astăzi, de 38 de ani încoace. Am intrat în formidabila trupă de actori care era atunci aici: George Constantin, Ștefan Sileanu, Alexandru Repan, Dragoș Pâslaru, Horațiu Mălăele, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu și mulți alții, director fiind Eugen Lovinescu. Îmi amintesc că, la început, eram copleșită de emoții înainte de a intra în scenă alături de ei, dar, cu timpul, le-am depășit. Și acum mai am uneori trac, e normal, dar eu îmi repet textul în seara dinaintea fiecărui spectacol, indiferent de câte ori l-am jucat. Și-apoi, spun rugăciunea „Tatăl nostru” înainte de a intra în scenă. Am fost educată în spirit religios de mama, și nu de puține ori am avut convingerea că am fost ajutată de Sus în cele mai dificile momente din viață, dar și din carieră.

La „Șarpele Roșu”

Tot la categoria „locuri de suflet” aș enumera și celebrul restaurant „Șarpele Roșu”, care acum nu mai există. E celebru pentru numărul mare de artiști – actori, muzicieni, poeți, artiști plastici, critici și cronicar – care îl frecventau la începutul anilor 90. Pe atunci, „Șarpele roșu” era un creuzet de idei, un loc unde-ți lăsai platoșa și aveai voie să fii vulnerabil, ca orice om simplu, să cânți, să râzi, să plângi, să dansezi. Veneam cu Radu Gabrea adesea, după repetiții, după spectacole, împreună cu alți colegi, acolo erau Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, chiar și „meșterul” Beligan, care venea în unele seri. Cu Dana Dogaru, cu Geor­ge Alexandru, cu Stelian Nistor și cu alți foarte mulți prieteni, îl ascultam filosofând în cântece de lume pe vestitul lăutar Nelu Ploieșteanu. Era o atmosferă care pe noi ne susținea, moralmente, pentru că începutul anilor ’90 a fost destul de ciudat pentru teatru: lumea nu s-a reîntors în săli imediat după revoluție, era interesată mai degrabă de orice noutate în comerț, în turism, în afaceri, adică de tot ceea ce nu avusesem, fusese interzis, sau ne lipsise înainte.    România era un fel de Vest Sălbatic postcomunist, cu contrarevoluții și mineriade, cu lideri controversați și ideologii false. Dar oamenii au revenit curând în sălile de spectacole, iar teatrul a redevenit un purtător al adevărului, spus pe față, de data aceasta, nu doar strecurat printre replici cu subînțeles, cum fusese în comunism.

– În ce spectacole vom avea ocazia să vă vedem la începutul noii stagiuni?

– La Teatrul „Nottara” vom avea două reprezentații cu „Patimile sexului frumos…”, în 17 și 21 Septembrie. De asemenea, mai joc și în „Sonată de toamnă”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „La doi pași de Müllinger”, „Thailanda” și „Opt femei”. Iar la Teatrul „Avangardia”, care joacă acum în minunatul spațiu de la Palatul Bragadiru, apar în „Magnolii de oțel”, în „Hollywood Confidential” și tot acolo am scos acum o premieră nou-nouță, o comedie, „Ding Dong”, la care se râde cu lacrimi. Am terminat filmările pentru un spectacol care se numește „Doamna Flo”, făcut cu o companie privată de producție, și care tocmai a fost lansat zilele trecute pe o platformă online.