Va fi marcată ziua de 18 August, la Washington, ca ziua înmormântării ordinii internaționale stabilită după al Doilea Război Mondial? După încheierea ultimului război mondial, puterile învingătoare au convenit, printre altele, că granițele existente (fie ele și prost trasate pentru unii din actorii statali) nu mai pot fi modificate cu forța. Minorităților etnice, cuprinse prin deciziile învingătorilor în interiorul lor, li se garantau toate drepturile menite să le asigure supraviețuirea culturală și economică. Măsura intangibilității granițelor, înscrisă în statutul ONU, trebuia să excludă orice apetit teritorial pe bază de iredentism, naționalism șovin sau imperialism mascat ideologic al statelor existente. URSS – imperiul rus colorat în roșul comunismului – a susținut cu entuziasm ideea intangibilității granițelor momentului, mai ales că, în urmă acordurilor de la Yalta – ale împărțirii lumii în „sfere de influență” – teritoriul său a crescut cu „achiziții” pe seama tuturor vecinilor săi. Finlanda, Polonia, Germania – cu o treime din fostul ei teritoriu național – Slovacia și România (balticii fiind înghițiți cu totul) au pierdut teritorii care, istoric și etnic, le aparțineau, lăsând deoparte schimbările de „orânduire” operate în interiorul granițelor lor de prezența Armatei Roșii. Legitimat cu noile sale achiziții prin tratatele de pace postbelice, imperiul ruso-sovietic și-a continuat aspirația de a deveni imperiu mondial „exportând” revoluția și înăbușind brutal veleitățile independentiste ale statelor căzute în zona sa de influență. Occidentul a conceput, sub conducerea SUA, ca garant al stabilității teritoriale și politice a statelor componente, alianța defensivă NATO, transformând războiul „cald”, cu care Rusia sovietică amenința lumea, într-un „război rece”, o cursă nu numai a înarmărilor, ci și a bunăstării oferite cetățenilor din interiorul granițelor sale. „Imperiul răului”, cum a denumit președintele american Ronald Reagan colosul ruso-sovietic insațiabil teritorial, a pierdut această cursă, ajungând – în final – la destrămarea sa prin emanciparea „sateliților”, dar și a componentelor sale etnice neruse, grupate sub comuniști în „republici sovietice”, cu granițe interne trasate destul de arbitrar în funcție de interesele conjuncturale ale succesivilor lideri ai acestora. Emanciparea, independența fostelor „republici frățești”, a privat Rusia post-comunistă nu numai de o serie de teritorii cu mari resurse naturale (ce îi asigurau venituri bugetare uriașe), ci și de o numeroasă populație de „alogeni”, pe care „imperiul” urmărea să îi asimileze cu forța. Redescoperirea etnicității lor specifice și a voinței de neatârnare națională a făcut ca multe din aceste „națiuni noi” să caute sprijinul Occidentului, să adere la valorile definitorii ale acestuia, în speranța definirii lor necontestate ca state de sine stătătoare. Exemplul dat de foștii „sateliți” ai URSS-ului, care au aderat în masă la UE și NATO, organizațiile – repet – defensive și stabile teritorial ale Occidentului, a devenit contagios, mai ales că la Moscova, au reapărut „ideile imperiale”, bazate pe asimilarea etnică și culturală, pe înglobarea definitivă în „Russkii mir” a tuturor comunităților ce au făcut parte cândva din imperiul țarist și sovietic. Elitele rusești nu au renunțat niciodată la concepțiile imperiale prin care voiau – și voiesc – să calibreze „a treia Romă” (Moscova) ca imperiu mondial, servit de o ideologie sau alta, de la ortodoxismul panslavist, la internaționalismul proletar, de la ecumenismul conservator, la antiglobalismul cultural. Războiul împotriva Ucrainei, după războaiele cecene, războiul cu Gruzia sau amestecul în conflictul etnic armeano-azer (țări înglobate mai înainte în imperiul țarist și sovietic) reprezintă expresia voinței „noului țar” și a echipei sale de oligarhi și „polițiști politici”, de a contesta granițele acceptate până acum ca premise obligatorii ale ordinii mondiale pacifice. Putin și echipa lui s-au aliat cu statele autoritare sau totalitare (China, Iranul, Coreea de Nord) – interesate, și ele, în extinderi teritoriale și culturale în forță, și au conceput o restructurare polară a pieței economice planetare prin gruparea într-un pol contestatar a „supremației Occidentului” a țărilor emergente din „sudul global” (BRICS -ul). Ordinea mondială pacifică, bazată pe stabilitatea frontierelor și piața globală liberă, a început, astfel, să scârție din toate încheieturile.
Occidentul s-a văzut brutal contestat în poziția sa de „model democratic” și din cea de „jandarm” al stabilității democratice a lumii. Ascensiunea economică fulgurantă a Chinei, principalul aliat și susținător al Rusiei nostalgic imperiale, l-a pus în situația desincronizării interne în replicile sale la provocările europene (războiul din Ucraina) și cele indo-pacifice (Taiwan-ul), la ele adăugându-se „focarul” din Orientul Mijlociu (Gaza). Brusc, între SUA – acaparate de ascensiunea președintelui Trump – și Europa democratică, „lenevită militar” sub „umbrela” americană, au apărut fisuri legate de provocările pomenite, de adaptarea la urgența rezolvării lor și chiar de eficiența acestor „rezolvări”. Până la Trump, SUA au ajutat reticent Ucraina să reziste asaltului rusesc, iar Europa s-a mobilizat lent, căutând mijloace noi, neglijate până acum, de stopare a agresiunii imperiale. Se pare, însă, că la Washington, sub președenția lui Trump, asistăm la o abandonare a ordinii mondiale pacifice, stabilite postbelic. Ucraina este obligată să abandoneze teritorii aflate în interiorul granițelor sale recunoscute internațional și, în consecință, să se supună voinței agresorului. La rândul ei, Europa este pusă în dificultate și târâtă, datorită slăbiciunii sale, într-un nou München 1938. Abdicarea SUA în fața „poftelor” noilor puteri autoritar-totalitare (Rusia), nu face decât să deschidă „cutia Pandorei”. Revizionismele, iredentismele, naționalismele înguste vor face ca lumea să devină „un loc nesigur”, la cheremul „superputerilor”. Garanțiile oferite țării amputate se vor dovedi, din această perspectivă, iluzorii. Cu un NATO slăbit de retragerea „umbrelei americane”, Europa nu mai are altă șansă decât să-și întărească ferm unitatea, să se înarmeze rapid și să reziste oricărei continuări a agresiunii care vizează supunerea față de „Russkii mir”. Iar România nu are altă cale decât să își întărească integrarea europeană, eliminând ferm tentativele „suveraniste” și rusofile.
