Multe dintre satele României sunt văduvite, astăzi, de preoți ortodocși. Tinerii pleacă, bătrânii mor, bisericile rămân fără credincioși. Cu atât mai mare e bucuria de-a întâlni preoți tineri, care își urmează chemarea sufletului și ajung să păstorească câte-o mână de credincioși, în sate departe de lume, dar aproape de Dumnezeu.
Părintele Dumitrel Cabanov este unul dintre aceștia. Sunt trei ani de când păstorește comunitatea ortodoxă din satul Corugea, comuna Casimcea, județul Tulcea. N-a știut nimic despre satul acesta, dar acum spune: „Ni se pare că trăim aici de când ne știm!”.
„Ce caută un popă la pescărie?”
Părintele Cabanov e originar din satul Greci, tot din județul Tulcea. „Satul meu natal se deosebește foarte mult de celelalte sate din zonă, datorită poziționării geografice, dar și a mozaicului etnic, cu oameni gospodari și harnici. Acolo am mers pentru prima oară la biserică, când mama m-a trimis să mă spovedesc, în Postul Mare. Eram în clasa a V-a, părintele m-a invitat în Sfântul Altar și, din acea zi, am fost nelipsit de la biserică. Alături de dascălul din sat, citeam la strană, apoi, pe măsură ce am crescut, participam și la treburile gospodărești ale bisericii. Când a venit vremea, nici nu s-a pus problema să urmez alt drum decât pe cel al seminarului și, ulterior, al Facultății de Teologie din București”, spune părintele.
În timpul studenției, s-a apropiat de comunitatea de credincioși ai Bisericii „Sfânta Ecaterina” – Paraclisul Facultății de Teologie din București. „Dumnezeu a așezat astfel lucrurile, pentru că aici am cunoscut oameni verticali, cu valori morale solide, de la care am avut multe de învățat. Dincolo de noțiunile teoretice de teologie, învățate de la profesorii de renume ai facultății, cea mai mare realizare a mea a fost să-l găsesc pe părintele duhovnic, care, cu mare dibăcie, a avut grijă să nu mă rătăcesc în mirajul bucureștean. Aici am cunoscut-o și pe cea care avea să îmi devină soție și mama copiilor mei dar, mai ales, am conștientizat ce înseamnă cu adevărat preoția și care sunt provocările ei”.
În perioada masteratului, tânărul teolog – încă nehirotonit preot – s-a angajat la pescăria unui supermarket, ceea ce avea să-i uimească până și pe angajatorii săi. „Ce caută un viitor popă la pescărie și de ce ar dori să lucreze într-un astfel de mediu cineva care se poartă la cămașă și pantofi?”, se întrebau. „Ce să le fi răspuns, când nici eu nu înțelegeam exact de ce făcusem alegerea asta? Era, însă, ceva din mine care-mi spunea că acolo trebuie să fiu”, spune părintele Cabanov.
– Și care a fost lecția pe care ați învățat-o la pescărie?
– Acolo am înțeles cu adevărat cum este viața celor mulți, care trudesc mereu cu nădejdea unui trai mai bun. Poate că și eu am vrut, într-o oarecare măsură, să văd viața omului în afara bisericii. Dumnezeu a vrut să mă pregătească pentru viitoarea misiune, trecându-mă, timp de doi ani și jumătate, prin această parte a lumii mai puțin vizibilă. Cei care fac zilnic această muncă istovitoare ar merita să fie mult mai apreciați. Și eu mă consideram mult mai pregătit decât ei, cumva mai sus cu o treaptă. Adevărul e că nu eram pregătit pentru nimic. Faptul că aveam studii superioare nu însemna că dobândisem și capacitatea de a lucra cu oamenii, dar asta am realizat abia când am ajuns preot și când mi-au fost de mare folos cele învățate la pescărie. Cel mai important este că am înțeles cum gândesc și mai ales ce așteptări au oamenii simpli, de la cei pe care ei îi văd „mai cu carte”. Poate, dacă n-aș fi lucrat acolo, ar mai fi durat mult până să ajung să slujesc în altar. Dumnezeu lucrează cum știe El mai bine, prin oameni pe care ni-i scoate în cale. Unul dintre clienții cu care stăteam frecvent de vorbă este un cunoscut preot, și actor, părintele Ovidiu Cuncea. Știa că terminasem Teologia și, de fiecare dată când venea la pescărie, stăteam de vorbă. Într-o seară, așa a lucrat Dumnezeu prin cuvintele Părintelui, încât s-a risipit toată mulțumirea interioară pe care o dobândisem la acel loc de muncă, unde ajunsesem deja manager. Era luna Noiembrie, la doar două luni după ce mă căsătorisem, iar de Crăciun am mers cu soția la părinții mei, pentru a petrece împreună sfintele sărbători. Încă simțeam frământarea din urma discuției cu părintele Cuncea, care era amplificată și de faptul că aflasem de o parohie vacantă, în satul Corugea, din Eparhia Tulcea. Vrednicul preot Dumitru Oancea, cel care păstorise 38 de ani în acest sat, se mutase la Domnul. Nu știam nici măcar unde se află satul. În a doua zi de Crăciun, am plecat la Corugea, să văd locul și biserica. Mi-a sărit în ochi icoana hramului de pe fațada bisericii: icoana Sfântului Mucenic Dimitrie. Să fi fost o simplă coincidență? Eu sunt Dumitrel pentru că nașul e Dumitru, preotul de dinainte fusese tot Dumitru, iar biserica din Corugea este închinată Sfântului Dumitru. Este pronia lui Dumnezeu, am gândit, și, în mai puțin de patru zile, am depus dosarul de hirotonie pe seama parohiei Corugea.
„O pasăre, o legătură de ceapă, astea sunt iubire curată!”
Câteva luni, tânărul preot și doamna preoteasă au stat în gazdă la o familie din sat, apoi s-au apucat de renovat casa parohială. „Mi-am amintit poveștile bunicului, Dumnezeu să-l odihnească! Și bunica fusese săracă, la început, de-au trebuit să-și facă gospodărie din nimic – «Noi am bătut parii în oleră», era expresia bunicului. Copil, nu-nțelegeam chiar tot ce-mi spunea, dar am ajuns să înțeleg multe, trăindu-le, la rândul meu”. Cu sprijinul sătenilor și al primăriei, casa parohială a fost sfințită în toamna anului 2022, chiar de sărbătoarea Sfântului Dumitru, hramul bisericii.
– Ați ales să fiți preot de țară, într-o vreme în care cei mai mulți preoți se luptă să rămână în oraș. E ușor, e greu? Cum vă descurcați?
– Trebuie să fim onești și să spunem că veniturile unui preot de la țară, într-o parohie dintr-un sat cu doar 70 de case, sunt foarte modeste. Poate pe mulți îi surprinde sau îi contrariază acest subiect, dar realitatea este una foarte dură la acest capitol. Să trăiești, ca preot, din bunăvoința sătenilor este foarte dureros. Când vezi cum vin oamenii cu câte o pasăre, o legătură de ceapă, nu ai voie să te plângi. E iubire curată!
Pentru a avea, totuși, un venit, dar și pentru a veni în sprijinul localnicilor, am adus în zonă o mașină-școală, pentru a face pregătire cu cei care doresc să obțină permisul auto. În plus, predau și religia la școala primară din sat. Nu vă spun toate astea spre a ne arăta nemulțumirea față de cineva sau față de situație, în sine, ci pentru a vă prezenta realitatea așa cum este ea. Cu toate acestea, încercăm ca, din puținul pe care îl avem, să oferim și celor care au lipsuri mai mari decât noi, de aceea punem mare accent pe activitatea filantropică. Chiar dacă nu ne putem compara cu alte parohii mai bogate, noi încercăm să avem mereu câte ceva pentru toți cei care au nevoie, nu doar la marile sărbători, ci pe tot parcursul anului, fie că sunt haine, încălțări, produse de igienă sau alimente. Sperăm ca, pe viitor, să dezvoltăm mai mult latura filantropică, pentru a veni în sprijinul celor neajutorați. Eu nu cred că există ceva ce „nu se poate!”. Când eu și familia mea ne-am confruntat cu lipsuri, ne-am ocupat de grădină și am umplut curtea cu animale. La început, mai mult experimental, dar acum, după trei ani petrecuți aici, am ajuns să-i ajutăm și pe alții, care voiau să facă același lucru și nu știau cum. Nu ne lăudăm cu realizări mărețe, dar reușim anual să acoperim necesarul familiei. Soția, orășeancă fiind, a fost reticentă la început, dar mai apoi a prins drag de grădina de flori, de cea de zarzavaturi și de animăluțele din ogradă. Am avut și pierderi, cine nu are?, dar important este să nu uiți că Dumnezeu este cel care ți le dă pe toate spre „administrare”.
„Exemplul preotului apropie oamenii de biserică”
– Implicarea preotului în problemele comunității ajută la apropierea de oameni și la „câștigarea” lor de partea bisericii?
– Spune Mântuitorul Iisus Hristos celor din vremea Sa, în Evanghelia scrisă de Sfântul Evanghelist Matei: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”. (Matei, Cap. 7, 16-20). Eu consider că nu este de ajuns, ca preoți, doar să slujim și să predicăm frumos în fața sfântului altar, ci trebuie să ducem mesajul Evangheliei peste tot. Credeți, oare, că cei care nu vin la sfintele slujbe nu au nevoie de cuvântul ziditor al bisericii? Au mare nevoie, de aceea trebuie să fim prezenți în viața oamenilor și în afara sfintelor slujbe. Dacă preotul nu e gospodar, nu este luat în serios de ceilalți oameni ai satului și nici duhovnicește nu-l prea urmează. Trebuie să vii și cu lucruri palpabile în fața enoriașilor, căci doar așa se pot apropia oamenii de sfânta biserică, prin exemplul preotului, al familiei lui, a ceea ce se întâmplă în gospodăria lui. Iar asta nu o spun spre fală sau mândrie, ci spre conștientizare.
– Cum se ajunge, într-o parohie mică și, implicit, săracă, de la „popa nou” la „popa nost’”? Dvs. ce fel de popă sunteți pentru oamenii din Corugea?
– Preotul se desăvârșește prin comunitatea pe care o păstorește și acest lucru îl pot spune și eu acum. La început, eram nou și lumea se raporta la mine ca la un necunoscut, dar, odată cu trecerea timpului, am ajuns să ne cunoaștem unii pe alții. Am fost invitat, la un moment dat, la o slujbă de sfințire, într-unul dintre satele vecine, alături de mulți alți preoți. Erau foarte mulți credincioși, desigur, și, după ce am rostit una dintre rugăciunile rânduite, am auzit oameni de la noi din sat spunând: „Ăsta-i popa nostru!”. Nu poate nimeni înțelege bucuria pe care am avut-o, auzind că, dintre atâția preoți, ai mei mă recunoscuseră după glas. De aceea pot spune și cred că nu greșesc că sunt deja „popa lor”. Sunt, desigur, în sat mulți care nu sunt întru totul de acord cu felul meu, cu ceea ce le împărtășesc oamenilor, dar pot spune cu mâna pe inimă că pe aceștia nu i-am văzut niciodată călcând pragul sfintei biserici.
Parohia nu o alegi tu, ca preot, ci Dumnezeu te alege și te duce acolo unde El are nevoie de tine. Nu știu cum a fost la alți colegi preoți, dar eu așa am simțit. Eu nici măcar nu mă simțeam pregătit pentru o astfel de răspundere, dar, când a venit momentul și am simțit în inima mea că trebuie să fac acest pas, am spus „Da!”. Putea fi oriunde, a fost să fie Corugea. Chiar s-a întâmplat să cunosc, după o vreme, un preot proaspăt hirotonit și trimis într-o mică comunitate din Deltă, care depusese, la rândul său, dosarul de hirotonie pentru parohia Corugea. Dumnezeu a ales pentru fiecare dintre noi doi, iar acum nu ne rămâne decât să ne îndeplinim misiunea așa cum putem mai bine, acolo unde a rânduit Dumnezeu să-i slujim.
„Orășenii au o percepție idilică asupra satului românesc”
– Ați ucenicit și într-o biserică bucureșteană. Diferă, în esența lor, oamenii de la oraș de cei de la țară? Sunt frământările lor aceleași?
– Prin voia Lui Dumnezeu, timp de aproape șapte ani, am ucenicit pe lângă părintele meu duhovnic, Georgian Păunoiu, la Biserica Sfânta Ecaterina din București, paraclisul Facultății de Teologie. Experiența pe care am dobândit-o pe lângă părintele este de neprețuit. Pot spune cu mâna pe inimă că pentru mine, dar și pentru întreaga mea familie, părintele Păunoiu este mai mult decât un preot, este cu adevărat asemeni unui părinte grijuliu, care vrea binele copiilor săi. Experiența de la Biserica Sfinta Ecaterina a fost esențială în pregătirea mea, deoarece acolo am învățat ce înseamnă rânduiala, smerenia, ordinea, dar mai ales seriozitatea în slujire. Fără această seriozitate în slujire, nu poți fi luat în seamă nici măcar de oameni, cu atât mai puțin de Dumnezeu.
Acum, după ce am petrecut ceva timp și printre oamenii de la oraș, și printre cei de la sat, pot spune că, în esența lor, la nivel sufletesc, oamenii sunt aceiași. Cei mai mulți orășeni cred că viața satului este idilică, frumoasă, curată, plină cu de toate, iar cei de la sat văd viața de la oraș ca fiind una liniștită, bogată, plină de distracție, dar mai ales de oportunități. Și unii, și alții se ghidează după niște clișee, după niște iluzii. Diferența dintre unii și alții, cred eu, este raportarea la problemele vieții, raportarea la toate lucrurile neprevăzute pe care le trăim zi de zi. Simt eu că, în sufletul celui de la sat, încă se mai află ceva din bunătatea, credința și respectul generațiilor trecute. Ei nu prea au avut motive de pervertire sufletească, deoarece mereu au știut că viața este darul lui Dumnezeu și mai ales că, dincolo de toate încercările, ei tot acolo vor fi.
– Părinte, mai are satul românesc chipul pe care-l avea în poveștile bunicilor dumneavoastră?
– Țăranul român a știut mereu să fie suveran peste puținul său. Cei de la oraș au avut alte oportunități, alte provocări, au fost nevoiți să supraviețuiască cu orice preț. Au o altă putere de adaptare, dar le lipsește un lucru esențial: rezistența. Nu doar rezistența fizică, ci aceea prin credință. Dacă analizăm lucrurile la rece, acum, în anul 2025, vedem că și unii, și ceilalți încep să piardă din valorile native. Cei de la oraș doresc să se integreze în lumea satului, dar sunt dezamăgiți de faptul că acel sat la care se raportează ei în prezent nu mai este cel de altădată, iar cei de la sat vor să trăiască precum orășenii, uitând că ei nu au mereu aceeași putere financiară și nici aceleași nevoi ca aceștia.
Cei de la oraș au o altă percepție asupra vieții de la țară, văd totul idilic, cu oameni în port tradițional, toți eminamente morali și harnici și toate celelalte clișee cu care ne amăgim. Realitatea, însă, este dură, satele sunt depopulate, nivelul de cultură este mult sub nivelul la care ar trebui să fie în secolul 21, stilul de viață este unul anevoios, puterea financiară este scăzută, alcoolismul face ravagii. Cu toții știm aceste neajunsuri, dar nu prea avem soluții.
– Credința nu e o soluție? Preotul satului nu mai are greutatea cuvântului ca odinioară?
– Noi ne-am conformat misiunii pe care am primit-o și încercăm din răsputeri să fim alături de întreaga comunitate. În cele mai multe sate, biserica rămâne pilonul de cultură și de credință în jurul căruia se dezvoltă viața socială. Fară acest pilon, viața de la sate dispare, dar noi încă o mai putem salva. M-aș bucura dacă Statul ne-ar susține mai mult pe noi, preoții din aceste zone defavorizate, deoarece noi lucrăm la firul ierbii și știm cum trăiește omul de rând. Ar fi bine dacă măcar biserica ar fi un loc în care găsim speranță, ajutor spiritual și material, un loc în care să nu se mai simtă neajunsurile de zi cu zi.
