O mare calitate a societăților „de odinioară” o reprezenta solidaritatea de breaslă. O solidaritate nicidecum născută din puritatea lumii vechi, care avea relele ei destule, cât din nevoia de a rezista, în timp, greutăților de tot felul (pe atunci nu li se zicea „provocări”). La capitolul greutăți intrau războaiele și năvălirile dușmane, când, în evul mediu, breslașii trebuiau să facă front comun să-și apere turnul ce le purta numele și, implicit, familia, avutul, cetatea. La greutăți intrau și taxele percepute de stăpânire sau concurența neloială, când, iarăși, breslașii nu aveau șanse să se impună decât împreună. Între timp, breslele au dispărut, au apărut sindicatele, apoi ONG-urile, petițiile online și toate tribunele de social media prin care poți combate, în numele unui grup cât de restrâns, pentru te miri ce doleanțe.
La noi, dincolo de clișeu, solidaritatea de breaslă a rezistat destul de bine, poate și ca un reflex tipic unei societăți dictatoriale, până în anii ’89. A dispărut fulminant în zorii „tranziției”, când, la fel ca țăranii care n-au mai vrut să audă de Colectiv și s-au apucat să-și sape pământurile, fiecare de capul lui, și „breslașii” capitalismului au luat-o fiecare pe drumul lui. În România de azi, până și sindicatele au devenit niște instrumente politice, care fac gălăgie la comanda unor șefi îmbuibați, pe spatele celor pe care ar trebui să îi reprezinte. În rest, de la fotbaliștii profesioniști până la marii bucătari ai României, toată lumea îți va spune că solidaritatea de breaslă e o glumă în zilele noastre. Nu putem omite nici breasla jurnaliștilor, care a ratat în ultimii 20 de ani orice ocazie de a-și apăra drepturile, călcate în picioare de unii și alții.
Cât de puternică mai este solidaritatea în rândul unei anume categorii socio-profesionale am avut prilejul să vedem în ultimele luni, de când cu măsurile anunțate pentru redresarea bugetară. Când a venit vorba despre conservarea veniturilor sau a privilegiilor, mediul public – în frunte cu magistrații – a găsit resurse să strângă rândurile și să pună presiune pe guvern și pe partide. Fiecare categorie profesională bugetară s-a declarat indispensabilă și a amenințat cu greva sau cu blocarea activității. Doar mediul privat, peste care au venit din nou taxe peste taxe și care ține, de facto, în spate, toată economia românească (e și el indispensabil, nu-i așa?!) nu e în stare să își pună laolaltă energiile. Punctual, niște reprezentanți ai mediului de afaceri, cam tociți prin tot felul de apariții TV și prin relații discutabile cu politicienii, au mai ridicat glasul, în rest, doar niște vociferări, în nume propriu, pe rețelele de socializare. Practic, un segment important de populație, cel care lucrează în privat sau care deține o afacere, mică sau mare, nu e deloc reprezentat pe scena publică românească. PNL, care ar trebui să susțină antreprenoriatul, nu a demonstrat nici puterea, nici voința să o facă, USR e atât de șovăielnic doctrinar, încât nu te poți baza pe el, după cum nici om sărac fiind nu te poți baza pe PSD. Dacă vor să nu mai plătească, de fiecare dată, doar ei oalele sparte în societate, privații ar trebui să o lase mai ușor cu haiducia și să înceapă să gândească în termenii binelui comun. Că tot e deranj pe scena politică – n-ar fi loc de un partid al „privaților”?
