• Politică pe dealul din Coaja și în piața din Orăștie •

Dragomir Crișan, Coaja

„Dacă mi s-ar da mie putere mare, asta aș schimba: să fie iar satul plin de copii”

(Se odihnește pe banca aflată în fața casei sale. Îmi face semn să mă așez și eu. Vorbim încet, să nu deranjăm liniștea.)

Tare ne bucurăm când mai vine cineva să ne întrebe de sănătate, să ne asculte ce avem pe suflet! 35-40 de oameni am mai fi aici, în Coaja, da’ pe toți s-o așezat bătrânețea. Doar doi copii în tot satul mai sunt! Asta mă doare cel mai tare! Ăștia ni suntem de acum. Tinerii se duc prin lume și noi stăm. Că un’ să mai plec la 82 de ani?! Asta am ajuns, să văd lumea pe telefoanele nepoților. Și mă gândesc. Mă gândesc cum era odată la noi, când satul ăsta era plin de viață. Când de aici, din fața casei, sara, se vedeau becurile de la mina din Muncelu. Și acu, nu mai, gata cu ele! Or prădat fabricile, acu ne pradă pe noi. Și încă noi nu dăm banii pe mâncare… Dar altceva vreau să-ți povestesc, dragul meu. De Sântă Mărie, pe 15 August, o fost sărbătoare la noi. S-o slujit pentru morți la biserică, pe urmă s-o făcut masă la cămin și după aia, petrecere mare. Nu mai era loc să arunci un ac, de câți oameni or fost! Și a doua zi, gata, pustiu iară… Mi s-o strâns sufletul în mine… Și dacă mi s-ar da mie putere mare, asta aș schimba: să fie iar satul plin de copii, să fie iar plin de viață!

Norica Crișan, Coaja

„Două mii patru sute și treizeci de lei am de plătit acuma, dacă vreau să fiu asigurată de un spital… De unde banii ăștia să-i dăm?”

(Dragomir își strigă soția. O femeie albită apare la poarta casei. Îmi spune că nu poate să stea mult, dar supărarea din suflet tot o să mi-o spună, dacă vreau să ascult. Vreau.)

Dumnezeu să vă ajute să treceți prin toată țara asta să ne ascultați! Că eu am un necaz mare, cu guvernanții ăștia! Și mi-s supărată. Foc de supărată mi-s! Uite, soțul, că ați vorbit cu el, cât o fost în putere, o lucrat la Hunedoara, în combinat. După ce or pus pe butuci combinatul, s-o mutat cu munca la ocolul silvic de la noi. Toată viața lui o avut serviciu și un salar, și acu are o pensie. Eu, acasă, cu copiii, cu grija la tăt pământul ăsta de-l vedeți! Da’ să nu credeți că munca mea o fo ușoară! Grea până la Dumnezeu o fo și este! Ș-apăi, din munca asta a pământului, noi plăteam dări la stat! Porci, lapte, ouă, totul la contract! Ăla nu se pune c-o fo impozit? Da’ uite că nu se mai pune… 55 de ani de căsătorie avem soțul cu mine! Cu bune și cu rele, avem anii ăștia! Că acu, aud și eu la radio vorba asta: jumătatea mea. Și atunci vin și întreb: de ce mi s-o luat jumătatea?! De ce, după 55 de ani de căsnicie, când le-am trăit pe toate împreună, o venit unu’ cu sprâncenele legate să mă despartă de soțul meu?! Că asta or făcut ei acum: m-or despărțit de soțul meu, care a plătit tăt ce a avut de plătit, câtă vreme eu, muierea lui, țineam gospodăria… Cum ne-au despărțit? Păi, nu o viață am fost și eu asigurată la sănătate cu el, ca soție a lui?! Dar, de acu, nu mai mi-s! Iar eu, de Sân Nicolae, dacă îmi dă Dumnezeu să mai trăiesc, fac 75 de ani. Păi, la vârsta asta îți trăbă bani de medicamente, nu la 40! Două mii patru sute și treizeci de lei am de plătit acuma, dacă vreau să fiu  de un spital, de un medicament… De unde banii ăștia sasiguratăă-i dăm? Ne-or divorțat cu forța, asta or făcut, ne-or divorțat…

Marian Costea, Orăștie

„Pensionarii stau de trei ori să se uite la o roșie, până s-o pună în sacoșă”

(După liniștea satului Coaja, piața din Orăștie pare un mic Babilon. Trec prin el, până la taraba la care bărbatul ăsta, trecut bine de 60 de ani, încearcă să convingă o doamnă că 7 lei pentru un kilogram de roșii nu e deloc mult.)

În locul lui Bolojan, m-aș duce acasă! Pe cuvântul meu de onoare! Primul lucru pe care l-aș face! De ce? Ca să fiu singur, să mă pot gândi în liniște la ce am făcut. Că unde e el acum, numai liniște nu e. Trebuie să asculte ba de unul, ba de altul, fiecare cu interesul lui, fiecare cu direcția lui, de nu mai înțelegi nimic. Dacă eu, om simplu, pot să văd că măsurile astea pe care le-a luat nu-s bune, el de ce nu poate?    Că se vede și de pe lună în folosul cui se trag sforile acolo sus… De ăi bogați nu s-or atins cu un fulg, iar de la noi, de la oamenii simpli, au luat și ce n-aveam! Și acum întreb și eu: la ce ajută să iei și pielea de pe ăl care n-are? De la mame, de la pensionari, de la copii? Și hoț să fii, ce poți să furi dintr-o casă de om sărac? Cu ce te ajută că i-ai luat și ultima găină? Că eu stau la tarabă și văd: pensionarii care fac piața cumpără jumătate din cât cumpărau înainte. Stau de trei ori să se uite la o roșie, până s-o pună în sacoșă… Dacă nu mai au de unde!? Iar eu cum îmi acopăr costurile, când s-or mărit toate dările? Cum să cresc eu prețul, când știu că omul nu mai poate cumpăra? Taie, mă, de la ăla care are, că el n-o să simtă! O să facă scandal, da’ tot o să fie de o mie de ori mai bogat decât ăla sărac! Uitați-vă la mine: am 35 de ani lucrați cu carte de muncă și mai puțin de două mii de lei pensie. Dacă n-ar fi taraba asta la care să mai vând o legumă, aș fi muritor de foame. Dar mă doare sufletul când mă gândesc la toți bătrânii care nici pensia mea n-o au, nu mai zic de tarabă… Așa că vă mai spun o dată: Bolojan să fiu, m-aș duce acasă și m-aș uita în sufletul meu, dacă îl am, să mă gândesc mai bine la ce am făcut.

Vasilica Tirea, Orăștie

„Dacă vrei să tăi, începe, mă, cu tine, ăla care ai tocat banii țării”

(Intră în vorbă, fără să mai fie nevoie să o întreb ceva. Are o voce senină, de copil, N-ai spune că e o femeie trecută deja de 70 de ani.)

Știți ce nu înțeleg eu, domnul? De ce nu mai sunt bani, când ne-am împrumutat cât n-am luat în toată istoria noastră! Ne-o dat Europa bani să avem să ne punem și-n cap, și noi zicem că nu-s, și dă-i și taie! Păi, mă, omule, eu ți-am luat banii ăia?! Nu tot tu i-ai luat și acum dai vina pe mine, pensionar, că din cauza mea n-ai? Nu ți-e, mă, rușine să zici și să faci așa ceva? Că eu, de banii ăia care ne-au venit, aș fi investit în agricultură și în industrie, să avem producție și locuri de muncă… Așa cum a fost odată. Bun, eu înțeleg că Ceaușescu nu le-a făcut bine pe alea pe care le-a făcut. Așa zic toți specialiștii. Da’ dacă tu, specialist, ești așa deștept, fă-le tu, mă, să funcționeze cum trebuie! Că acum, când mai trec prin Hunedoara și văd cum a ajuns combinatul, mă ia jalea! Și tu, conducător, zici că asta n-o fost bun și le vinzi pe toate la fier vechi și arunci oamenii în stradă! Păi, pușcăria ar trebui să-i mânce pe toți care au făcut așa ceva! Și acu, după ce ai furat tot, îmi spui că n-ai bani și că trebuie să faci economie și să tai de la oamenii pe care tot tu i-ai aruncat în stradă, ca pe măselele stricate! Dacă vrei să tai, începe, mă, cu tine, ăla care ai tocat banii țării! Cu tine, parlamentarule, și cu tine, guvernantule, care ai adus țara unde ai adus-o! Fă, mă, economie de la tine, dacă doar asta știi să faci! Că de asta ne-au plecat tinerii din țară! Că n-or fost în stare, în atâta amar de timp, cu atâția bani împrumutați, să dezvolte ceva, să facă un loc de muncă… Nu! De unde să crești, dacă n-a mai rămas nimic?!

Mihai Doroș, Orăștie

„După mine, îi bun ce face Bolojan. Dacă mereți la Bihor, o să vedeți că lucrurile îs ceas acolo”

(A ascultat tot timpul ăsta ce s-a vorbit și a scuturat hotărât din cap, că nu e de acord. Mă cheamă până la taraba lui, să-mi spună cum vede el lucrurile.)

Io mi-s oșan din Tarna Mare și un lucru am învățat în viața asta: să nu mă plâng de muncă și să nu cer pomeni de la stat! Și ca mine-s tăți oșenii! Statu’ îi cu ale lui, îi dau ce trăbă să meargă înainte; eu, cu ale mele, cu munca mea. Atâta doar, că unde eu muncesc de mic, vreau să-i văd și pe alții că fac la fel. Și baiul e că pe mulți nu-i prea văd. Așa că, după mine, îi bun ce face Bolojan acum, că vrea să-i deie afară pe tăți ăia care iau bani degeaba de la stat. Îs cu zecile de mii, numai căpușe puturoase! Afară cu ei! Dacă mereți la Bihor, o să vedeți că lucrurile îs ceas acolo! De ce? Că le-o făcut Bolojan să funcționeze! Lui i se datorează totul. Așa că vă spun: am mare încredere în el că va face treabă bună dacă-i lăsat. Că la ei, la guvern acolo, îi cu mulți, nu ca la mine, sângur. Că tot aud acum cu suveranii: suveran în sus, suveran în jos. Apăi, eu știu așa: io mi-s suveran pe munca mea! Nu muncești, n-ai! Păi, eu, când am văzut că se face greu în țară, am plecat în Italia. 12 ani am stat acolo, am muncit și m-am întors acasă cu banii câștigați. Din banii ăia mi-am făcut solar, mi-am făcut de toate! Și acum am, din munca mea am, și nu mai cer la nimeni nimic! Sănătate să-mi dea Dumnezeu și putere de muncă!