Ediţia din acest an a Art Safari (unul dintre cele mai mari evenimente artistice anuale din România, desfăşurat în Bucureşti, până pe 14 Decembrie, în Palatul Dacia-România, de pe strada Lipscani 18-20) conţine o secţiune intitulată „Paris Pallady”, o expoziţie închinată pictorului român Theodor Pallady (1871-1956) şi care îl are ca „invitat” pe confratele francez Henri Matisse (1869-1954), iar această reuniune peste timp este îndreptăţită: cei doi au fost prieteni şi s-au inspirat reciproc şi la nivel artistic.
După studii de inginerie începute la Politehnica din Dresda, Pallady și-a schimbat total opțiunile și domeniul, îndreptându-se spre Academia de Arte Frumoase din Paris, unde a învăţat meşteşugul pensulei, alături de Matisse, Marquet și Rouault, printre alții. Aşadar, Pallady a cunoscut Parisul în mod intim, capitala Franței fiindu-i o perioadă bună de timp „acasă”, ceea ce, în mod evident, a avut un impact major şi asupra artei sale. Pallady a insuflat acel unic „aer parizian” în aproape toate lucrările sale, acea stare a ființei burgheze care aspiră spre paradisul urban. Iată subiectul expoziției „Paris Pallady”. În ciuda numărului mare de lucrări, peste şaptezeci, și în ciuda numeroaselor documente care conferă expoziției un context istoric, social și antropologic, nu este vorba despre o expoziție retrospectivă, ci despre o expoziție „de stare”, în care arta nu doar înfățișează un subiect, ci îl și emană, creează un mediu de viață ideal, ce poate fi aspirat de către public prin toate simțurile, nu doar prin cel vizual.
Într-o lume care făcea totul pentru ţară, Pallady a făcut totul pentru artă. În vreme ce Grigorescu și urmașii săi au glorificat idealul național, idilismul țărănesc și eroismul ostășesc, Pallady a glorificat confortul interiorului urban parizian sau al celui bucureștean, „clonat” după cel parizian. Ceea ce nu înseamnă că Pallady nu preţuia tradiţiile şi amprenta românească. Din contră! Să nu uităm că el a fost cel care i-a dezvăluit prietenului său, Matisse, universul magic al iilor româneşti, un univers din care şi-a tras seva capodopera „La blouse roumaine” (un ulei pe pânză, expus azi la Muzeul de Artă Modernă din Paris, în 1940), un tablou care a anunţat faza „guaşelor decupate” din parcursul lui Matisse.
Şi iată-i pe cei doi prieteni salutându-se din nou în această toamnă, în Bucureşti. Prezenţa lui Matisse este încarnată de patru lucrări: „Femeie cu vioară”, adus de la Musée de l’Orangerie din Paris, şi trei nuduri feminine provenite de la Musée Matisse, din Chateau-Cambrésis. „Este prima oară când cele 4 lucrări de Henri Matisse sunt expuse în România”, a declarat Maria Munteanu, coordonatorul expoziţiei. Ele au ajuns în Bucureşti în condiţii excepţionale de securitate, pe un traseu ţinut secret. Au fost însoţite permanent de un reprezentant al muzeelor franceze, iar spaţiile de expunere au fost pregătite conform unor criterii stricte de siguranţă. Lucrările sunt păzite fără întrerupere de agenţi în uniformă, dar şi de alţii îmbrăcaţi în civil. Ioana Ciocan, partener coordonator al expoziţiei, a explicat: „Odată procesul birocratic început, are foarte multe etape, etape care țin de siguranța spațiului, de cât de bine sunt pregătiți oamenii care urmează să primească lucrările, de camerele de luat vederi, cele pe care le observăm și cele pe care nu le observăm, de cât de bine sunt construiți pereții mobili, ca să poată să susțină zecile de milioane de euro. (…) Traseul a fost secret, nu știm pe unde a luat-o, pentru că e ca în filme, e o modalitate de a ține operele într-o perfectă siguranță”.
Nu doar ca iubitor de artă, dar mai ales ca român, aflând cât de multă grijă au francezii de comorile lor, e imposibil să nu-ţi zboare gândul la comorile noastre, la Coiful de la Coţofeneşti şi la cele trei brăţări dacice furate la începutul anului din Muzeul Drents, din Olanda. E imposibil să nu te gândeşti cu câtă grijă ar fi trebuit şi ele păzite. Şi e imposibil să nu rămâi cu un gust îngrozitor de amar, când vezi cum autorităţile române se fălesc, în mod penibil şi ruşinos, cu faptul că au încasat jalnica asigurare de 5.700.000 de euro pentru patru piese vechi de peste 2000 de ani, a căror valoare monetară, estimată de specialişti internaţionali, este infinit mai mare. Ce să mai vorbim de valoarea istorică naţională?!
