• „Cine a făcut fotografiile astea?”, m-am întrebat, descoperind cu încântare imagini superbe, în colecția online azopan.ro. Cine este acest Zsigmond Palocsay, numele cu care sunt semnate? Să fi fost un fotograf celebru al Clujului anilor ’60? Am găsit puține informații despre el, însă am avut bucuria să iau legătura cu fiica sa, Kata Kiso Palocsay, pe care am rugat-o să ne spună povestea arhivei de familie •

„Toate fotografiile făcute de tatăl meu, mă fac să mă simt iubită și fericită”

– Cum au ajuns aceste fotografii, după aproape 70 de ani, în spațiul public?

– În Iulie 2021, am fost contactată de Edgár Szőcs, fondatorul Arhivei    Azopan, care prezintă fotografii realizate în România din 1900 până în anii 2000. Mi-a spus că ar fi bucuros să se uite prin arhiva foto a familiei, căutând imagini care ar putea fi de interes pentru publicul larg. Am fost încântată să primesc oferta lui, deoarece am moștenit o arhivă foarte mare de la strămoșii mei. Prima imagine pe care am împărtășit-o pe Azopan a fost o fotografie în care apar împreună cu bunicul meu, Rudolf Palocsay, și cu actrița americană de film Shirley Mclaine, aflată în vizită la Cluj. Apoi, am început să mă gândesc cum să comemorez cea de-a 90-a aniversare a tatălui meu, Zsigmond Palocsay. Am pus negativele fotografiilor sale și ale bunicului Rudolf    într-o cutie de pantofi și am oferit-o Azopan, ca un prim pas spre arhiva completă. Descoperirea și surpriza au apărut atunci când Edgar Szőcs a început să scaneze și să trimită imagini. Mai întâi au fost fotografiile bunicului meu din anii ’40 și ’50, urmate de fotografiile tatălui meu din anii ’60 și ’70.

Paharul de vin al bunicului

– Cum v-ați simțit când ați privit imaginile de demult?

– A fost ca și cum aș fi urmărit un film despre viața familiei mele și despre copilăria mea. Fotografiile erau legate de amintirile mele, de poveștile de familie pe care le auzisem cu mult timp în urmă, dar au apărut și imagini complet neașteptate. Aveam, desigur, albume foto de familie ordonate și frumoase, dar acum îmi pare că însemnau doar 3 sau 4 cadre dintr-un film ce a ajuns la mine după mulți ani.    Întregul film a devenit vizibil, fără selecție. A fost un cadou imens. Eram fericită cu fiecare cadru, încântată să descopăr detaliile, chipurile, locațiile. Știam că paharul de vin a aparținut bunicilor mei, dar când am descoperit într-o fotografie că a fost pe aceeași față de masă și înainte să mă nasc eu, tot așa cum a fost în casa noastră cu ocazia Crăciunului din 2024, și că și eu și copiii mei beam din el, m-a cuprins o liniște sufletească. Am putut vedea casa noastră în momente diferite, casa pe care bunicul meu a cumpărat-o și în care locuim și acum. I-am revăzut pe membrii familiei mele, dar și prieteni și cunoscuți. Măream un chip pentru că mă simțeam bine să observ detaliile. Erau multe surprize în fotografii. Cum ar fi faptul că am băut Pepsi, acum 55 de ani, sau că erau căprioare în grădina noastră. Pe lângă fotografiile de familie, tata a făcut multe cadre pe străzile din Cluj Napoca, în Delta Dunării și în excursii. A fost o senzație plăcută să descopăr portrete expresive, fotografii sensibile, cu copii. O bucurie să îi văd pe părinții mei fotografiindu-se unul pe celălalt, ca într-un dialog. Văzându-i pe cei dragi tineri, sănătoși, fericiți, frumoși, în aceste fotografii, a fost ca o reîntâlnire cu ei, la diferite vârste. Să te vezi pe tine însuți, cum erai copil, cu cine ai crescut și cum era mediul tău, îți dă un sentiment de calm și siguranță. Mi-e drag fiecare cadru făcut de tatăl meu cu mine, m-au făcut să mă simt iubită și fericită. Unul dintre cele mai frumoase sentimente a fost atunci când eu și fiica mea ne-am uitat prin cele peste o mie șase sute de fotografii și am discutat cele mai mici detalii.

Profesor de vioară, poet și fotograf

– Nici bunicul, nici tatăl dvs., nu au fost fotografi profesioniști, au fotografiat din pură plăcere. Cum au descoperit fotografia, ce i-a făcut să își păstreze pasiunea?

– Bunicul meu a fost întotdeauna fascinat de acest domeniu, a făcut fotografii de la o vârstă foarte fragedă și au rămas multe după el. Eu le am pe toate. Și aparatele lui.    Știu dintr-o poezie a tatălui meu că pentru bunicul era important și din punct de vedere profesional să fotografieze, pentru că voia să își documenteze munca. Era grădinar, horticultor, așa că cea mai mare problemă a sa era captarea culorilor, imposibilă cu tehnologia de atunci. Cum primele sale experimente cu fotografia color nu i-au fost de niciun folos, a început să picteze, pentru a surprinde nuanțele fructelor și florilor.    Adesea făcea zeci de fotografii de test în miniatură, ale unui singur boboc sau frunză. A fost interesat de multe lucruri și a vizitat multe locuri. Era un om talentat, muncitor și pasionat. Fiind un om ordonat și meticulos, a scris anii, numele și locațiile pe spatele fotografiilor, le-a organizat în albume, ceea ce acum este foarte util. . Zsiga, tatăl meu, a fost profesor de vioară și poet. Cred că pe lângă muzică și literatură, fotografierea era tot o formă de autoexprimare, a abordat fotografia ca un artist. Mi se pare foarte interesant să descopăr cum temele din fotografiile tatălui meu apar adesea și în poeziile sale, imaginea și cuvântul vorbind aceeași limbă. Subiectele sale sunt foarte variate și este incitant, spiritual, dar și amuzant să vezi lumea prin obiectivul său.

– Ce impact a avut în copilăria dvs pasiunea tatălui pentru fotografie? Cum credeți că v-a influențat aceasta în cariera artistică pe care ați ales-o: teatrul de păpuși?

– Mă bucur că ați pus această întrebare, pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. Îmi dau seama că am o relație veche, complexă și strânsă cu fotografia. Nu mi-am cunoscut străbunicii, dar dacă-mi ridic privirea, îi văd pe peretele sufrageriei mele. Când am amenajat casa, portretele membrilor familiei din ultimele patru generații au fost aranjate pe perete. Îmi amintesc disperarea tatălui meu când i-a fost furat aparatul foto Rolleiflex. Cred că era cel mai important lucru pentru el, în afară de vioară și de emblematica sa servietă. Îmi amintesc și bucuria când a reușit să obțină niște filme de bună calitate din străinătate. Baia era un loc întunecat și interesant, pentru că geamul era vopsit cu vopsea în ulei maro închis, tata îmbăia hârtiile prinse cu penseta de plastic în lichidul ciudat, iar eu mă jucam. Cea mai bună jucărie era un obiect acoperit cu pânză kaki, pe care rostogoleam un cilindru rotativ cu mâner foarte greu. Chiar și acum pot simți exact senzația și greutatea acelei role cu mâner și curbura sa. E o amintire vie, personală,    probabil pentru că în acele momente eram doar noi doi în lumina aceea ciudată, în lumea noastră și ne era bine. Când eram copil, aveam un aparat foto, mama – care era și ea o bună fotografă – m-a învățat să fac fotografii, dar nu eram entuziasmată de asta. Întotdeauna mi-a plăcut să desenez. Mă ocup de teatru de păpuși și sunt sigură că felul în care văd și percep lumea, gândirea și modul meu de exprimare au fost influențate semnificativ de experiențele pe care le-am avut în surprinderea clipei efemere. Fotografiile și imaginile m-au făcut întotdeauna curioasă, mi-au declanșat imaginația și a fost distractiv să mă joc cu gândurile și asociațiile pe care le evocau în acel moment. Acum, în era telefonului mobil, fac fotografii, îmi place umorul vizual și, ori de câte ori este posibil, prefer să răspund la un mesaj scris sau vocal cu o imagine, mai degrabă decât cu cuvinte.