“Pe platou e o atmosferă de grad zero”

– Un nou sezon al serialului “Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, de la Antena 1, e în plină desfășurare, iar succesul lui continuă nestingherit. Tu o joci pe Cici, o tânără moldoveancă aprigă, iar rolul ți se potrivește mănușă; nici nu s-au împlinit zece ani de când ai trecut Prutul, de pe malul stâng pe cel drept, stabilindu-te în București. Cum merg filmările, cum te simți pe platou?

– Atât de bine! Suntem o echipă așa de frumoasă! Cu oamenii de la producție lucrez deja de cinci ani, e al treilea serial Antena1 din care fac parte (pe lângă “Adela” și “Lia – soția soțului meu”). Știam cât de profesionistă e toată lumea, cât de bine se lucrează cu Ruxandra Ion și echipa dumneaei. Actorii reuniți în proiect reprezintă cu adevărat o familie,    lucrăm atât de bine împreună, încât bucuria depășește cu mult uzura. Parcă nu ne-ar atinge nici­odată oboseala. În toate proiectele Antena 1 s-a lucrat extraordinar, dar acesta are ceva special. De exemplu, e pentru prima dată când ne întâlnim și în timpul liber – ieșim la masă, în oraș, stăm de povești vrute și nevrute. Nu câte doi, trei, ci cu toții deodată. Este un lucru destul de rar, or asta spune extrem de mult despre atmosfera grozavă din platou. Să ne vezi în pauze: cei mari ne dau sfaturi actoricești, noi, tinerii, ascultăm, asimilăm, apoi îi învățăm noi pe ei cum să mânuiască internetul, rețelele sociale, să-i vezi ce atenți sunt și cum vin apoi să ne arate ce filmulețe au reușit să încropească. Nici vorbă de mult discutata falie dintre generații, ea nu mai există. A dispărut complet, de ani buni. Țin minte prima mea experiență într-un serial TV, cu “Adela”. Când am intrat pe platou și am dat cu ochii de Anca Sigartău, de Marian Râlea, de Bebe Cotimanis, m-am ciupit să văd dacă nu visez. Și ce emoții! Până la finalul zilei, voiam iar să mă ciupesc, dar de data aceasta pentru că nu-mi venea să cred cât de calzi și generoși sunt toți acești actori de primă ligă. Mă simt privilegiată să mă aflu într-o companie atât de selectă și să pot să-i numesc prieteni, pe fiecare dintre ei. Evident, flerul Ruxandrei Ion este “vinovatul” principal pentru această armonie. Ușurința cu care se filmează, cu care se joacă, prietenia din platou sunt toate posibile, fiindcă bagheta ei magică face, ca întotdeauna, minuni. Prima și cea mai importantă consecință este că “Ana, mi-ai fost scrisă în ADN” are în continuare un mare succes. Iar eu nu încetez să mă bucur la maximum de compania selectă în care am privilegiul să mă aflu.

“Cum să reușesc în România?”

– Ți-ai dorit o carieră de acest fel în România sau, pur și simplu, așa ți s-a așternut drumul?

– Am visat la asta, ca la nimic altceva! Mi-am dorit foarte mult o carieră în România, încă din timpul studenției. Eu am urmat Facultatea de Jurnalism la Chișinău, iar în secret, mă imaginam o viitoare Andreea Esca. Doar că eram pasionată și de actorie. La Universitatea de Stat din Chișinău, pe lângă facultățile de bază, există și cea de Arte Frumoase, una pe care o poți urma în paralel cu oricare alta. Evident, exact asta am făcut, terminând Universitatea cu diplome de jurnalist și actor. Însă, mereu aveam în minte cum ar fi să reușesc în România, chiar și când cariera mea prindea contur în Moldova. Deja din anul doi de facultate, luam un casting la o emisiune TV de vară, iar imediat după aceea, m-am angajat la un post de radio, apoi iar o emisiune TV. Am acumulat experiență, plus bucuria de a-mi câștiga singură banii, ridicând povara asta de pe părinți. Eram la master, când trustul media la care lucram și-a suspendat activitatea și atunci mi-am zis că acela era momentul să-mi încerc norocul în România. Final de Iunie 2016, iată-mă în București. A fost cumplit! Am nimerit într-o zonă a Capitalei care nu mi-a plăcut deloc, am avut ghinionul să am de-a face cu niște oameni neprimitori, m-am speriat. Primul contact cu Bucureștiul a fost foarte rău și am fugit înapoi acasă. Acolo am dat cu ochii de părinții mei, doi oameni puternici și muncitori, care m-au susținut mereu. “Atât ți-a luat ca să renunți la ceea ce-ai visat?”, m-au întrebat. “Viața e o luptă care nu se termină după prima bătălie pierdută. Du-te înapoi și mai încearcă, altfel vei regreta!”. Reacția lor m-a ambiționat teribil. Am strâns din dinți, m-am întors în București și mi-am oferit termen câteva luni ca să-mi găsesc de lucru. Căutări, dat din coate, am întrebat peste tot, am depus CV-uri în diferite zone ale divertismentului din România. Scurtez povestea, una plină de personaje minunate, care mi-au dat șanse, care au pus câte o vorbă bună, mi-au oferit sfaturi și așa, ușor, ușor, am pătruns în lumea la care tânjeam. Am fost asistentă de platou, am jucat în reclame, apoi, mai consistent și mai de durată, asistenta și managerul de proiect al Irinei Rimes. Părinții mei și ai ei sunt din Zubrești, raionul Strășeni, poate și de aceea ne-am înțeles de minune, aproape trei ani, cât am lucrat împreună. Pătrunderea mea în industria divertismentului se realizase, dar era vremea să încep să fac ceva pentru mine cu adevărat, să-mi urmez visul cu care venisem de peste Prut. Anul de grație a fost 2020, când s-a ivit oportunitatea să dau probă pentru serialul “Adela”. Nu am luat casting-ul pentru rolul principal, dar m-au rechemat pentru un altul, cel al Giei. Și iată-mă acum, cinci ani mai târziu, la al treilea proiect de televiziune la Antena 1.

Cafeaua de pe pragul casei

– Ai făcut pace și cu Bucureștiul, care te-a speriat inițial?

– Chiar mai mult decât atât. Uneori, când sunt la părinți, în Moldova, mă surprind spunând că mi-e dor de casă, și realizez că acea casă este Bucureștiul. Uimitor! Asta nu înseamnă că nu sunt o mulțime de lucruri care mă leagă de Moldova pe vecie. Eu și țara mea suntem unite prin grai, prin oameni, amintiri, prin cafeaua savurată pe terasa casei părintești. Numai gândul la acea cafea mă înmoaie și îmi dă așa, o căldură greu de descris. Mi-e dor de părinți neîncetat, de sora mea mai mare și de băiețelul ei. Am și un frate, mezinul familiei, dar el e cu mine în București. Și mi-e dor de casă, de casă fizic. Locuim la șes, într-o zonă superbă, lângă un râu. Părinții au amenajat un iaz în curte, așa că dimineața, cafeaua se bea cu un tablou minunat în fața ochilor. E superb! Sunt niște lucruri care nu pleacă din inima noastră, indiferent unde ne poartă pașii. Unul dintre ele este casa părintească, cu toate priveliștile și aromele ei. Un altul este limba. Într-o zi eram într-un taxi, în București, am schimbat câteva politețuri cu șoferul și apoi m-a sunat mama. Eu când vorbesc acasă, automat mi se reactivează accentul. La fel și când mă enervez, mă lamentez de ceva și toată moldoveneasca copilăriei mele iese la suprafață imediat. Când am terminat conversația cu mama, șoferul de taxi m-a dojenit. Mi-a zis că n-ar trebui să mă dau altcineva, să nu mai ascund locul din care provin, că accentul meu basarabean e foarte frumos. M-a mirat afirmația lui, fiindcă eu n-am făcut niciodată un efort să scap de accent. Dar cumva am înțeles ce voia să spună șoferul meu filosof, și sunt de acord cu el: că niciodată nu trebuie să uităm unde ne sunt rădăcinile. Nu doar să nu uităm, ci să nu încetăm nicio secundă să le iubim, să le simțim în viața noastră, ca pe o comoară.

– Și ce simți că e sută la sută moldovenesc în tine?

– Noi, cei din Republica Moldova, avem o căldură aparte, o omenie care ne e trăsătură de caracter generală și care se vede pe loc, în fiecare om. Nu trebuie căutată sau descoperită, este acolo, încă de la prima vorbă, de la prima întâlnire. Simt și în mine sensibilitatea asta mai aparte. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar în prima mea tentativă de a veni în București, cred că exact asta nu am găsit și m-am speriat. Aveam să aflu că m-am înșelat, că românii sunt extrem de calzi, la rândul lor, doar că trebuie să le acorzi un strop de răbdare. În plus, metropola este cea care-i înrăiește pe unii. Basarabenii sunt respectuoși, indiferent de conjunctură și depun foarte, foarte multă pasiune în munca pe care o fac. Au o bucurie cu totul deosebită în felul în care simt viața. De ce? Mulți spun că suntem așa din cauza lipsurilor, a istoriei și geografiei neprielnice. Eu nu sunt deloc de acord cu asta. Eu cred că, indiferent de istorie, fiecare popor are trăsăturile lui genetice, iar omenia este a moldovenilor. Ea nu are nicio legătură cu sărăcia.

“Lenuță, țâne de baietul ăsta!”

– Nu doar că ai intrat la pace cu orașul tău adoptiv, dar ți-ai și găsit jumătatea aici: ești căsătorită cu Bubu Cernea, celebrul baterist. Umblă zvonul că prima dată când v-ați întâlnit, ți-a spus așa: “Ești foarte frumoasă, într-o zi vei fi soția mea!”. E adevărat?

– Este perfect adevărat! Cum s-a întâmplat? Eram la radio, cu Irina Rimes, vorbisem deseori cu Bubu la telefon (fiind­că el se ocupă de o mulțime de lucruri pentru Irina), dar nu ne cunoscusem față în față. Nici nu știam cum arată. Atunci, la radio, ne-am văzut prima dată și, în ciuda acestei replici ieșite din comun, pe care mi-a spus-o în prima secundă când privirile noastre s-au intersectat, mie nu mi-a plăcut deloc. Am crezut că e o strategie pe care o folosea frecvent, nu m-a impresionat. A insistat un timp, cu bun simț și delicatețe, apoi a fost isteț și m-a lăsat în pace. Știi cum e, liniștea are dese­ori ecouri nebănuite, iar vorbele lui n-au dispărut în timp, le tot auzeam așa, undeva, în memorie… Apoi, timpul a început să-i tot adauge calități lui Bubu în mintea mea – că, de fapt, e drăguț, că e bine crescut, politicos, cu stil. Că e cultivat și atent. În 2018, chiar la petrecerea de ziua lui, am hotărât să dau o șansă acestei relații. Și… m-a topit! Ne potrivim din toate punctele de vedere, vibrăm perfect împreună, râdem mult, îi pot spune absolut orice. Pur și simplu, nu puteam avea un soț mai bun. Să ne țină Dumnezeu!

– L-ai dus și în Basarabia?

– Cum să nu?! L-am dus din primul an de relație, și chiar a fost acolo un moment care mi-a întărit convingerea că-mi găsisem omul. Încă trăia bunica, l-a cunoscut, au stat de povești. După câteva zile, îmi zice draga de ea: “Lenuță, țâne de baietul ăsta, se vede în ochii lui că-i băiet bun!”. M-a marcat foarte mult, pentru că știu puterea magică a bunicilor: ei pot citi în suflete. Nu le pasă cum arată omul din fața lor, cu ce e îmbrăcat, de unde provine, nimic. Bătrânii văd direct inima. Și bunica a văzut corect, fiindcă Bubu este cel mai bun om pe care-l cunosc. E    profesionist, un muzician de excepție, un om de succes, dar, cu toate astea, unul care a rămas tot timpul la locul lui. Când îl vezi cum se comportă, zici că e din liga veche, nu că are abia treizeci și unu de ani. Asta pentru că a crescut printre oameni de calitate, de la părinți, la oamenii cu care se înconjoară părinții lui. Evident, toată lumea știe că Bubu e băiatul Crinei Mardare și al lui Mișu Cernea, doi muzicieni de cea mai înaltă clasă, dar poate nu mulți știu ce oameni excepționali sunt. Pe Crina o cunoșteam de pe holurile Antenei 1. De prima dată m-a fascinat apariția ei: cum se îmbracă, ce postură are. Dar lumea îmi spunea că poate fi și severă. Eu abia după ce l-am cunoscut pe Bubu am făcut legătura dintre ei, așa că prima invitație la masă în familie s-a lăsat cu niște emoții colosale. Ele au fost spulberate după primele vorbe, căci întreaga familie Cernea e caldă, haioasă, prietenoasă, nu-mi puteam dori alți socri pe lumea asta. Mă simt iubită și în siguranță între ei. Cât de mult contează! Pentru mine, cel puțin, buna creștere, afecțiunea, conversațiile de calitate, atenția, toate astea cântăresc extraordinar. Dincolo de iubire, ele îmi dau o liniște grozavă, într-o lume deloc liniștită.

“Trecem printr-o «pandemie a depresiei», mult mai periculoasă decât cea de Covid”

– Apropo, cum reușești să pui scut în fața nebuniei prezentului? Ce    “rețete” mai ai?

– În primul rând, familiile mele, moldovenească și românească, sunt pavăza care mă apără de pericolele și nebunia prezentului. Rețetă? Am și o rețetă personală, dacă e s-o numim așa: eu plâng. Sunt foarte emotivă și plâng mult. Ocolesc conflictele, evit să mă cert, or asta acumulează în mine o presiune în plus. Un timp, am crezut că sensibilitatea exagerată e o slăbiciune, dar azi nu mai am aceeași părere. Plânsul mă eliberează grozav, spăl cu lacrimi știrile triste de la televizor, războaiele, crizele, certurile, eșecurile personale. Mă simt eliberată după aceea, parcă o pot lua de la capăt proaspătă, curată. Nu știu dacă se poate folosi “rețeta” asta, eu spun doar că așa e firea mea și că am observat de-a lungul timpului că nu e atât de rău. Lacrimile mă eliberează de o presiune majoră, mă scapă de anxietate și de panică. În prezent, trecem printr-o “pandemie a depresiei”, mult mai periculoasă decât cea de Covid, iar eu cred că una din puterile mele ca să combat depresia este să o “plâng” de nu se vede! Și, mai important, să-mi protejez cercul acesta care-mi dă siguranță și dragoste: familia.

– Elena, cu lacrimi vindecătoare sau fără, ai o energie atât de bună, încât se simte fără înconjur că ești într-o perioadă extrem de luminoasă a vieții tale…

– Uneori este terifiant de frumoasă perioada aceasta în care mă aflu. Mi-e și frică să spun cu voce tare cât de fericită sunt. Probabil, firea mea moldovenească rușinoasă mă împiedică să nu strig asta cu toată puterea, dar chiar sunt! Am o căsnicie de vis, bat și în lemn! Nu numai că-l am pe Bubu, dar el mi-a dat în România o a doua familie. În carieră, serialul are audiență foarte bună, iar în plus, joc și într-o piesă de teatru. Un alt vis împlinit! Joc în “Batista Desdemonei”, o piesă în regia Ancăi Sigartău. Îmi place de nu mai pot și sunt plină de emoții, fiindcă tocmai am început turneul național. Ba chiar acum, în Octombrie, voi ajunge și la Chișinău cu acest spectacol. Îmi doream demult să joc și teatru, chiar eram puțin înciudată că îmi scăpaseră niște șanse de-a lungul timpului. Acum, însă, spectacolul acesta a venit fix când trebuia, ca să mă pot bucura la maximum de el. Spun asta, fiindcă exact când s-a încheiat contractul meu cu Virgin Radio, unde am prezentat matinalul timp de un an, a venit propunerea de a lua parte la proiectul Ancăi. Doamne, cât de multe învăț în fiecare secundă – Anca Sigartău este o artistă completă și un om de o generozitate ieșită din comun. Ei, și tuturor oamenilor din viața mea care m-au ajutat să ajung unde sunt azi, un mare mulțumesc! Sunt recunoscătoare până la stele familiei din Moldova, familiei din România, actorilor, prietenilor și lui Dumnezeu, care mi-a scos atât de mulți oameni buni în cale. Pur și simplu, simt nevoia să strig în gura mare: MULȚUMESC!