Liniște cosmică, pe Valea Vâlsanului

– Într-un interviu acordat revistei noastre în anul 2023, mărturiseați că v-ați cumpărat o casă departe de București, într-o zonă de deal din Argeș, unde vreți să vă găsiți liniștea. Ați găsit-o? Sunteți un om care a trăit permanent în clocotul vieții politice. Nu vă lipsesc provocările ei?

– Mă bucur să reluăm dialogul. Mă grăbesc să fac niște precizări: casa de pe Valea Vâlsanului a fost construită de la zero, deci – e ca o ființă zămislită, nu ca o proprietate cu fantome… Da, alături de soția mea și de cățelușul Milo (teckel sârmos) chiar ne-am găsit liniștea. În satele subcarpatice ai parte doar de zgomote    „naturale”: liniștea cosmică a nopții, întreruptă cel mult de lătratul îndepărtat al vreunui câine. Liniștea laborioasă a zilei, în care se aud talăngi, drujbe, motocoase, topoare care despică lemne, cocoși, iarăși căței și behăieli de oi! Sunt urmele sonore ale unei vieți prin definiție calme, fără grabă, în care gospodarii își îndeplinesc rostul într-o manieră decentă. Nu avem difuzoare cu manele și nimeni nu-și încuie casa, dacă nu pleacă pentru mai multă vreme. Satul subcarpatic contemporan are cam de toate, grație internetului, proximității unor orașe și firmelor de curierat, dar și micului comerț local. 30% dintre rezidenții comunei noastre sunt orășeni instalați aici, fie în case de vacanță, fie localnici, retrași din activitatea lor. Iar distanța față de București s-a redus, mai ales de când e gata noul segment din Autostrada Pitești – Curtea de Argeș.

– Ce regretați cel mai mult din perioada dumneavoastră activă, când ați fost ministru de Externe al României? S-a schimbat în rău sau în bine situația internațională?

– Activ, ca să zic așa, am fost de la 19 ani, când am avut prima slujbă: corector la Editura Institutului Biblic, sub oblăduirea directorului de atunci, arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania. Studiile doctorale și post-doctorale nu prea mi-au dat prilej de lenevie. Am condus după ele o editură, am predat la Filozofie, am fost o vreme la TVR, în fine, am început o carieră diplomatică, în care poziția de ministru a reprezentat finalul ultrasolicitant, urmat de o perioadă în care fostul președinte al României m-a ostracizat, socotindu-mă inutil. Ca să nu mă îndepărtez de întrebarea dvs., mă grăbesc să spun că perioadele istoriei – chiar împărțite convențional, pe decenii – nu se pot compara decât subiectiv. România reprezentată de mine în acel mandat de șef al diplomației era mai puțin dezvoltată, dar și mai puțin învrăjbită (fără să conchidem fals că dezvoltarea economică aduce cu sine neliniștea socială). Am funcționat într-un guvern de sacrificiu, obligat să adopte măsuri nepopulare, care i-au grăbit sfârșitul. Dar adevărata serie neagră avea să vină cu explozia (mult mai asurzitoare azi) a noilor tehnologii, cu pandemia Covid-19 și cu efectele războiului pornit de Federația Rusă asupra Ucrainei. Paradoxal, lumea lui 2009 – 2012 era mai puțin „globalizată” decât acum, așa că și reacțiile „anti-globalizare” sunt mai vizibile azi, chit că nu propun soluții, ci complică mai degrabă problemele deja existente. Crizele actuale nu mai sunt regionale: vin de departe și nu ne ocolesc, sau pornesc aici și capătă ecou planetar. Ideea că poți trăi într-o țară care, dacă-și închide frontierele, se retrage din organizații multilaterale sau se focalizează pe autoconsum e o minciună sfruntată. Cu bune și rele, umanitatea are mai mult ca oricând un destin comun. Ca să mă refer anume la „situația internațională”, da, ea s-a degradat galopant. Nu mai credeam că vom avea un război industrial – cu blindate și atacuri aeriene, drone ucigașe și forțe terestre mobilizate într-o invazie teritorială masivă, dar iată că acest tip de conflict, nemaivăzut din 1945, a revenit în Europa. Nu anticipam că relația transatlantică poate trece prin turbulențe care să pună în discuție, fie și punctual, soliditatea ei strategică, sub umbrela NATO, dar iată că actualul președinte al SUA ne-a dat emoții repetate în acest sens. Acum un deceniu și ceva, ONU părea încă un forum mondial funcțional. Azi e aproape neputincios. Lumea se schimbă rapid și, deocamdată, noua paradigmă (pe care rivalii Occidentului, grupați în BRICS, o numesc „multipolară”) nu pare să ne aducă ceva bun.

Lumea mare e nesigură și agitată

– Cum se vede lumea de azi, de la fereastra casei dumneavoastră de pe Valea Vâlsanului? Avem a ne teme, în mod real, de ce se întâmplă pe plan internațional    sau e și multă exagerare la mijloc? Care sunt principalele amenințări?

– Lumea imediată, văzută de pe fereastra casei noastre este, cum vă spuneam, bucolică și modernă, simultan, oricum pașnică și aproape idilică. Aer curat 100%. Lumea mare, văzută via internet, e mult mai agitată și mai puțin sigură. Desigur că istoria nu se repetă, ci mai curând crește în spirală nesfârșită. Ne aflăm, totuși, într-o situație potențial periculoasă: mari puteri emergente – Rusia și China, mai puțin Iranul – au devenit puteri revizioniste, care vor să schimbe ordinea mondială postbelică și să conducă totul cel mult alături de americani și europeni, sau chiar împotriva lor. A apărut deci o confruntare geopolitică și culturală directă între democrații și autocrații. Dictaturile sunt din păcate mai eficiente, pentru că masele oprimate despotic sunt duse ca oile, inclusiv pe fronturi calde. Riscul de război mondial e limitat doar de realitatea obiectivă a interdependențelor economice și a piețelor globale de capital. SUA importă metale rare din China, produce cip-uri în Taiwan, iar marile companii Hi-Tech (Nvidia, Apple, Oracle, Microsoft etc) sunt mai toate în California. Produsele lor inventate în SUA sunt încă produse în Asia și exportate în toate țările. Însă peisajul e în plină schimbare. În 2012, PIB-ul UE era aproape egal cu cel al SUA. Azi, e mult mai mic și dependența noastră militară, tehnologică și chiar științifică de America a crescut. Marea provocare nu e pentru China (deși are și ea mari probleme interne de rezolvat) și SUA (idem), cât pentru UE, care se luptă pentru a rămâne relevantă în domeniile-cheie, definitorii pentru secolul 21, începând cu dezvoltarea infrastructurii pentru Inteligență Artificială, relocarea capacităților industriale mutate în Asia, dezvoltarea sub presiunea timpului a unei industrii proprii de Apărare, reducerea birocrației și a statului social în favoarea antreprenoriatului și a cercetării fundamentale… Procesele acestea de reinventare a Europei vor cere pesemne un plus de federalizare pentru că, dacă cei 450 milioane de europeni vor să mai conteze într-o competiție globală (geopolitică și tehnologică) cu alți opt miliarde de pământeni, nu-și mai pot permite să acționeze la nivel strict național. Așa a fost sistemul internațional de când lumea: potențial anarhic. E de sperat doar că diplomația multilaterală nu e chiar defunctă… și că rațiunea (personală și de stat) va prevala, reușind să evite conflictul militar între competitori. Revoluția Inteligenței Artificiale ne poate oferi paradisul și iadul. Mari salturi în cunoaștere și rezolvarea problemelor vechi în moduri aproape miraculoase, dar și perturbări imense pe piața muncii și în modul nostru de funcționare politică. În linii mari, sper ca, alături de partenerii din UE și NATO, România să participe la găsirea unor soluții bune, ca să nu fie victima periferică a unor mutații pesemne inevitabile.

„Aș sfătui pe oricine să nu creadă tot ce vede pe internet”

– Dumneavoastră cum vă găsiți echilibrul? Sunteți un profesionist al mersului lumii – aveți sfaturi și pentru noi?

– Nu e ușor să rămâi echilibrat. Eu caut asta zilnic, prin practica moderației și a prudenței, prin realism și prin cultivarea speranței (întemeiată mai ales pe credința că Dumnezeul în care cred își iubește creația și va avea grijă de ea, dincolo de nesăbuințele omenești). Aș sfătui pe oricine să nu creadă tot ce vede pe internet, în mass-media și pe social media. Să verifice informația înainte de a reacționa. Să gândească cu propriul cap și să asculte opiniile sau analizele avizate, evitând comportamentul mimetic, adică „spiritul de turmă”. Dacă 1000 de inși din jur susțin o prostie, ea nu e mai puțin prostie, dar ne poate lua mințile, din conformism și lene. Dreptatea și adevărul nu se află în cifre mari, ci în pilda personală, inspirată de modele demne de admirație. Suntem expuși la tot soiul de discursuri populiste, din care demagogii fac bani și obțin puterea dată de vot, fără să ne ajute în vreun fel. Mai mult ca oricând, nu e cazul să așteptăm „salvatori” apăruți peste noapte, ci să înțelegem că progresul și pacea socială se obțin tot prin efort personal și colectiv, prin dialog critic și educație, nu prin lozinci și căutarea de țapi ispășitori. În loc să acuzăm mereu pe altcineva, e bine să ne punem pe noi înșine la îndoială și la încercare. Rolul partidelor politice a scăzut. Suntem mult mai independenți, dacă folosim un simplu telefon inteligent, dacă citim cărți bune, dacă vorbim cu oameni atent aleși ca parteneri de conversație. Extremismul nu e doar o falsă soluție pentru orice, ci și o sursă de sminteală colectivă, de afundare în irațional, la limită, una care dezumanizează, pentru că ne sădește în suflet doar ura și dezbinarea. Dacă mergi pe calea asta, îți pierzi sănătatea și sabotezi binele comun. Marele secret e să nu renunțăm la prietenii reali, oricum nu prea numeroși, în favoarea petrecerii zilelor alături de comunitățile virtuale din social media. Ați observat câtă energie se irosește prin certuri stupide și grosolane între persoane cu conturi de Facebook care nu se cunosc de fapt și nu se vor întâlni poate niciodată în viața ­reală?

„La sat, lumea e încă simțită și la locul ei”

– Oare zona satului românesc își mai păstrează echilibrul de altădată? Care este starea de spirit a vecinilor dumneavoastră de uliță?

– Aș spune că da, la sat, lumea e încă simțită și la locul ei. Te saluți cu oricine te întâlnești pe drum. Vecinii se ajută reciproc (la munci sau în caz de necesitate). Oamenii sunt demni și totodată modești, adică nu dau vina pe una sau pe alta pentru ce nu le merge. Muncesc mult. Țin la familie, chiar dacă mai apar și acolo conflicte. Vor o casă mai frumoasă, o stare mai bună, însă nu sunt obsedați de bani cât mai mulți, obținuți prin orice mijloace. Se adună la biserică (nu toți, desigur) și chiar mai există agape comunitare, la marile praznice. Și nu mai sunt țărani ca la 1900. Mai toți fie au joburi în orașele din apropiere (Curtea de Argeș, Câmpulung, Pitești), fie lucrează și în construcții (se fac multe case noi în zonă), fie au fost la lucru în străinătate, de unde au venit mai bine calificați și cu ceva bani numai buni să-și modernizeze gospodăria. Se dezvoltă ușor – ușor și turismul. Cașcavalul afumat de Brădet e brand local în creștere… Țuica fiecăruia e tot mai bună. Se pun murături, se fierbe zacuscă, se fac șerbeturi și dulcețuri, sau magiun de prune. Bietul porc își așteaptă soarta în coteț, în fiecare curte există un tractoraș, o magazie cu scule, un solar cu legume. Mulți au fânețe și livezi de pruni, meri, peri, vișini (tocmai mi-a vândut un vecin 5 litri de excelentă vișinată)… E un fapt că agricultura de subzistență (pentru auto-consum) nu mai e o soluție de supraviețuire, ci mai curând un hobby… Multe case au panouri fotovoltaice, după lupte seculare avem și rețea de apă curentă. Iar Vâlsanul e un râu curat, în sensul că e mai puțin poluat decât altele și conține o comoară: aspretele – fosila vie -, un peștișor unic în lume (ei, da) care are venerabila vârstă de 65 de milioane de ani! Tocmai l-am cunoscut pe alpinistul Alex Găvan, care are Fundația „Centura Verde” și un proiect pentru crearea unui „sanctuar al aspretelui” în satul Galeș, de lângă noi. Viitorul satului subcarpatic – o comoară uriașă de patrimoniu natural și cultural – ține însă de orășenii cât mai educați care se vor instala aici. În 2025, poți trăi într-o asemenea comună, plină de păduri și ozon, fără să renunți la serviciile tipic urbane (de pildă la noi în sat operează vreo cinci companii de curierat).

„Citesc mult, scriu, pregătesc conferințe”

– Cum arată o zi pe Valea Vâlsanului? Care este partea ei luminoasă? Dar bucuria?

– Noi trăim la intrarea în Cheile Vâlsanului, față în față cu cel mai înalt deal din România, Chiciora (1.218 m). Mai jos, dar foarte aproape de Nucșoara Elisabetei Rizea. Peste deal de istorica așezare Corbi, unde există faimoasele biserici rupestre. Nu departe de Domnești și la doi pași de schitul Brădet, fondat ca o mică replică a Coziei, de Mircea cel Bătrân, și refăcut pe vremea domnitorului Mircea Ciobanu. Ziua mea e, vrând nevrând, ziua unui intelectual. Citesc mult, scriu eseuri și articole, pregătesc conferințe, când sunt invitat prin țară sau la București, țin un curs de relații internaționale, pentru o școală doctorală, traduc și prefațez cărți (mai ales pentru Editura „Spandugino”, care mi-a făcut și bucuria de a-mi consacra o serie de autor). M-am deprins să fac, însă, foc de lemne și să o ajut pe soția mea în munca de îngrijire a grădinii: am plantat trandafiri, meri, mesteceni, brazi, levănțică, iederă perenă, Mâna Maicii Domnului, zmeură…, și avem mușcate în micul foișor al casei. Treabă destulă, dar foarte plăcută, ca orice muncă în aer liber. N-aș omite, cu aferenta mândrie, faptul că am devenit și un specialist al grătarului!

– A venit toamna. Ce vedeți pe fereastra casei dumneavoastră din Argeș?

– Casa noastră e în pantă, cu vedere panoramică la 360 de grade spre dealurile splendid împădurite: ne aflăm la limita foioaselor și întâlnirea lor cu coniferele. Iar acum, în Octombrie, această vitală pădure e incendiată policrom, oferindu-ne sute de nuanțe coloristice absolut încântătoare. Faptul că pe orice latură a casei vedem pe ferestre acest spectacol fabulos, rămâne neprețuit. Am trăit mereu în orașe, unele chiar metropole, dar nu le regret, pentru că viața la țară e chiar opțiunea cea mai bună, la vârsta noastră și mai ales într-o țară ca România, cu minunata și extinsa ei „ofertă” subcarpatică.