Sunt o fată în stil vechi

– Deși e vechi de când lumea, folclorul dobrogean e prea puțin cunoscut. Preia tu funcția de ambasadoare și ademenește-ne cu frumusețea lui.

– Dobrogea e un ținut românesc cu totul deosebit. Unicitatea lui e dată de istorie, de peisaj și de aspecte care fac această zonă una cum alta nu-i. Evident, folclorul nu face excepție: cântecul, costumele, stilistica, toate sunt deosebite în Dobrogea, un tărâm de vis, pe care eu îl iubesc cu toată ființa mea. Nu mă simt deloc la marginea lumii, deși geografic, suntem un pic rupți de țară, iar folcloric, în comparație cu Bucovina sau Oltenia, Dobrogea este mai scumpă la vedere. De ce? În primul rând, nu avem supraproducție de soliști, ca în alte părți, iar cei pe care îi avem sunt discreți, ca de altfel toți dobrogenii. O spun referindu-mă chiar la mine, o fată rușinoasă, educată în stil vechi. Și folclorul zonei e diferit, publicul din țară nu prea este familiarizat cu el. Asta, până aude o primă melodie dobrogeană, până îi simte dulceața. La noi, cântecul e lin, melodios, menit să îmblânzească oamenii, care ai zice că au fost aduși pe aceste meleaguri de valurile mării sau de vântul ce bate neîncetat. Da, peisajul ne marchează firea: uneori suntem melancolici ca Dunărea, alteori, învolburați ca marea și vântul. În folclorul nostru, sunt și multe influențe din vecini: bulgărești, turcești, balcanice, dar există și un fond pur, curat, autohton, folclorul românesc dobrogean, iar noi pe acela trebuie să-l păstrăm ca pe ochii din cap. Eu am învățat lucrul acesta urmând fără tăgadă cuvântul Elenei Roizen, cea mai mare și mai dedicată voce pe care a avut-o vreodată Dobrogea. Ea spunea în mod repetat că nu trebuie să ne abatem de la ce este românesc, referindu-se la toate aceste influențe pe care „vântul” istoriei le-a așternut în cântecul dobrogean. De exemplu, deși observăm adesea inflexiuni turcești în muzica populară din zona noastră, noi, interpreții, trebuie să știm să le cernem. Elena Roizen spunea: „Să nu furăm de la vecinii noștri, căci și ei se feresc să ia de la noi”.

Așadar, să nu ne însușim ritmurile armenești, machedonești, maneaua orientală, oricât de plăcute ar fi. Ritmurile „aksak”, cum sunt geamparaua și cadâneasca, moștenite de la turci, deși sunt asociate zonei noastre, nu trebuie să uităm că nu sunt românești. Elena Roizen nu avea nicio inflexiune orientală în muzica ei. Deși în Dobrogea oameni de toate națiile au trăit mereu în pace absolută (români, turci, tătari, ucraineni, lipoveni ruși, bulgari, machedoni, armeni), fiecare dintre noi are propria istorie, propria limbă, propriul cântec, iar fiecare dintre ele trebuie păstrate neatinse, ca să știm și peste veacuri cine suntem. Toate aceste naționalități conlocuitoare ale Dobrogei s-au străduit să-și păstreze intacte caracteristicile cântecului lor național, n-au luat nimic din folclorul nostru. Românii trebuie neapărat să procedeze la fel! Să aibă această mândrie a trecutului lor, a propriei identități. Farmecul zonei ar dispărea dacă naționalitățile nu și-ar păstra unicitatea, acest multiculturalism atât de interesant s-ar risipi ca pleava în vântul Dobrogei. Ce pierdere! Ce păcat ar fi! Familia Roizen încă are peste cinci sute de înregistrări cu marea cântăreață, dispărută atât de repede. Aceste casete sunt de o reală valoare istorică. Cu siguranță ar fi cules mai mult folclor marea noastră artistă, dar, din păcate, în Dobrogea, bătrânii rapsozi au dispărut. Dumneaei a avut norocul să aibă o altă sursă incredibilă de cântece: mama sa. Cunoștea femeia aceea sute de melodii vechi, un adevărat tezaur.

„Glasul Mariei Ciobanu m-a îndrăgostit de folclor”

– Dar tu cum te-ai întâlnit cu folclorul românesc dobrogean? Ai nume ciudat: Narenji.

– Numele și, implicit, familia mea au, într-adevăr, o poveste interesantă, dar sigur asemănătoare cu multe familii dobrogene, majoritatea mixte. Asta dă și farmec zonei. De la tradițiile culturale, la cele culinare. Pe mine mulți mă consideră turcoaică, dar nu este deloc așa, Narenji este nume persan, bunicul din partea tatei fiind născut în Iran, la Teheran. Bunica paternă a fost, în schimb, azeră. Eu semăn foarte bine fizic cu această ramură a familiei mele. De partea cealaltă, mama e născută la Ovidiu, dintr-o familie cu origini tătărești, bunica se pare că avea străbuni tătari din Crimeea. Bunicul, tot tătar, om extrem de talentat, pescar de meserie, ca toată lumea, dar și artist: cânta la fluier, desena ca un profesionist, tot ce vedea în jur reproducea leit pe hârtie. Una peste alta, m-am născut într-o familie musulmană, dar mereu am avut în mine o dragoste de nestăpânit pentru România, pentru Dobrogea, pentru folclorul românesc. Atât de mare, încât, în momentul în care l-am botezat pe Armin, băiatul meu, m-am botezat și eu în religia creștin-ortodoxă. Mă simt atât de româncă, încât am simțit că și religia trebuia neapărat să fie parte din această dragoste. Dacă Ștefania era până atunci nume de scenă, odată cu botezul, a devenit numele meu în buletin. Doamna Maria Ciobanu, marea voce a cântecului popular românesc, a vrut să fie nașa noastră, dar botezul s-a nimerit în pandemie, așa că nu a putut veni din America. Au înlocuit-o fiul ei, Ionuț Dolănescu, și soția lui, însă eu tot nașă-i spun. Am o mare dragoste și prețuire pentru această familie de artiști, Maria Ciobanu fiind idolul meu încă din copilărie.

– Cum se face că o dobrogeancă atât de atașată de zona ei are drept idol o olteancă get-beget, precum Maria Ciobanu?

– După mama și Elena Roizen, al treilea model din viața mea este Maria Ciobanu. Explicația e destul de simplă: glasul dumneaei a fost prima mea iubire. Aveam câțiva anișori, dar când o vedeam la televizor și-i ascultam vocea, rămâneam înmărmurită. Nici nu știu cum să spun dar, pur și simplu, într-o secundă a copilăriei am auzit vocea dumneaei și totul s-a schimbat ireversibil în inima mea. Glasul Mariei Ciobanu m-a îndrăgostit pe mine de folclor. Eu o consider cea mai bună voce pe care a avut-o folclorul românesc. Am cunoscut-o pe la unsprezece ani, și lucrul acesta a fost hotărâtor în alegerea carierei. Azi îi spun „lumina mea” și sunt norocoasă că mi-a devenit parte din familie. E un om foarte demn, de la care am învățat enorm. Mă îndrumă mereu să fiu puternică, îmi spune: „Mămicule, să fii tare, să nu apelezi niciodată la nimeni, să nu-ți faci obligații și să muncești în așa fel încât să meriți absolut tot ce obții. Realizările tale să fie exclusiv rodul propriei strădanii!”. Am ascultat-o și nici ei nu i-am cerut niciodată ajutorul, chiar dacă poate mi-ar fi fost necesar la început de carieră. Dar am preferat să-i urmez sfaturile și bine am făcut. Anii au trecut, iar în 2017, am trăit momentul carierei mele, când Maria Ciobanu a avut un mare concert în România și m-a invitat să cântăm un duet. Nu-i spusesem niciodată cât de mult îmi dorisem asta, și uite că s-a întâmplat. Evident, sunt și alți specialiști în folclor cu care mă sfătuiesc, cum ar fi doamnele Violeta Ianculescu și Elize Stan, Teodor Isaru, redactor la Radio România, muzicienii din orchestra Radiodifuziunii cu care am înregistrat mereu, chiar și albumul de debut. Ei sunt oamenii care nu mă lasă să greșesc, caut povețele lor, fiindcă ei au rămas stâlpii de neclintit în domeniul folclorului autentic.

„Bunicul, bunica, mama. Comoarea mea”

– Te-ai născut la Ovidiu, la fel ca Elena Roizen. Cum e viața în orășelul de pe malul Ghiolului? Cum ți-a fost copilăria acolo?

– M-am născut pe 11 Iulie 1994, în zodia Racului, într-o zi de luni, pe o ploaie torențială. Mama mi-a spus că imediat ce am apărut pe lume a ieșit soarele. Știu că e o întâmplare, dar, totuși, eu simt că mă urmărește povestea asta: sunt un om norocos, care are mereu privirea îndreptată către lumină. M-am născut, de fapt, în Constanța, dar eu prefer să spun că la Ovidiu, pentru că primii șapte ani din viață i-am trăit exclusiv acolo, la bunica. Locul acesta mângâiat de apă și vânt, precum și oamenii lui, sunt baza educației mele. Eu zic că-l moștenesc pe bunicul. M-a iubit enorm, a murit chiar în ziua în care eu am împlinit trei ani, dar, miraculos, am o mulțime de amintiri cu el. Ţin minte perfect cum m-a învățat să pocnesc din degete, cum mă lua în brațe și dansa cu mine în fața televizorului când venea de la pescuit. Veselia care se isca este foarte vie în amintirea mea, deși eram atât de mititică. Îmi aducea pufuleți și suc cu pai. Mă lua pe genunchi, sub vișinul din curte, și-mi făcea cercei din fructe. Cânta, pocnea din degete, râdea zgomotos.

Doamne, țin minte foarte bine toate lucrurile acestea și sunt convinsă că spiritul bunicului s-a imprimat în mine și de aceea sunt cântăreață azi! În schimb, mi-a luat enorm de mult timp să o conving pe mama că asta îmi era menirea. Vă dați seama, ea, de profesie medic, să aibă un singur copil și acela, cântăreț… De neînchipuit! Azi, atitudinea ei s-a schimbat total. Văzându-mi cariera și încăpățânarea cu care am urmat-o, a înțeles perfect că nu te poți opune drumului care-ți este hărăzit. Dar să vorbesc și despre bunica. Ea m-a crescut din prima zi și până am intrat la școală, și a făcut-o cu o mână de fier. Aprigă femeie, dură, cu niște principii de neclintit! Poate că în copilărie resimțeam mai puțin plăcut strictețea ei, dar acum îi mul­țu­mesc infinit. Cum spu­neam, mama e me­dic, m-a născut când era studentă în anul trei, deci, ca să-și poată continua studiile, m-a dat pe mâna sigură a bunicii. Ce a sădit în mine? Să nu fac rău nimănui, să nu mint niciodată și să nu profit de niciun om. Nu a făcut-o cu blândețe, dar nici că m-am abătut vreodată de la învățăturile ei. Atât de mult au contat bunica, locurile copilăriei, casa, încât eu nu m-am putut desprinde de Ovidiu până la facultate. Azi locuiesc la Constanța, dar o vizitez pe bunica extrem de des, am nevoie de forța ei. Și a mamei – cea mai puternică femeie de pe pământ, inspirația mea absolută. Îmi place să cred că sunt artistă ca bunicul, aprigă ca bunica, puternică și încăpățânată ca mama.

– O zestre morală de invidiat! Te ajută ea să duci și bătălia atât de grea cu tentațiile prezentului?

– Da, lupta e grea, dar de fiecare dată când urc pe o scenă mare, înțeleg cât de mult merită acest efort. Simt o mirare în public, ca o revelație, de cât de frumoase sunt cântecele din Dobrogea. De asemenea, în mod ciudat, parcă uneori ne face bine că noi, dobrogenii, suntem mai scumpi la vedere, căci astfel, parcă am fi mai doriți. Suntem precum esențele pure, păstrate în fiole minuscule, care le fac cu atât mai prețioase. Am simțit asta mereu. Eu am debutat la șaisprezece ani, în 2010, în emisiunea-concurs „Vocea Populară” de la TVR3, produsă de dna Maria Tănase    Marin. Dumneaei m-a și lansat. Au urmat ani de concursuri, am fost premiată la multe dintre ele, inclusiv la Mamaia. Dar premiile pălesc în fața experienței pe care o capeți în anii de concursuri, eu m-am călit nemaipomenit și am știut încă de atunci că nu mă voi abate niciodată de la drumul corect. Tentațiile către alte muzici sunt foarte mari. Până la urmă, e vorba despre a-ți câștiga banii, a duce un trai mai bun. Faptul că am reușit, și când eram foarte tânără, să mă țin tare, să nu mă ademenească banii, în condițiile în care muzica mi-e singura meserie, chiar o consider o reușită personală! Mai ales că eu nu am avut niciodată tupeul acela atât de necesar în lumea artistică. Sunt un om sfios, sunt temătoare să nu greșesc. Chiar și când am toate argumentele necesare, tot mi-e jenă, câteodată, să le expun. Pe de altă parte, sunt fericită că pot pune seara capul liniștită pe pernă, n-am supărat niciodată pe nimeni, mi-am văzut doar de drumul meu, cel al folclorului autentic. În acest sens, am fost extrem de încăpățânată. Nu m-am abătut niciodată de la specificul zonei. Îmi cânt zona și-mi cânt inima. Of, Doamne, nici nu știți cât am așteptat un astfel de interviu, în care să pot spune liber tot ce simt și tot ce știu despre Dobrogea sufletului meu?!

Costumul de regină

– Să vorbim puțin și despre costumele tale regale, atât de frumoase și speciale, care te urcă, și ele, în rang…

– Am enorma onoare de a purta costumul Elenei Roizen, oferit de familia dumneaei. Îl tot port și, dincolo de valoarea lui, am fost uimită cât de bine mi se potrivește. Nu am modificat absolut nimic la el, mi-a venit turnat. Doamne, când îl îmbrac, mă simt, așa cum spuneți, ca o regină. Acest costum este cu adevărat diferit, special, nu era purtat de oamenii de rând. Sunt mai degrabă straiele populare ale celor cu un oarecare statut în societate – un costum de domniță. Asta îl și face extrem de rar, fiindcă nu putem spune că în Dobrogea a existat o nobilime numeroasă. Motivele și culorile costumului sunt cele tradiționale. Stelca (fota, șorțul) este un model cu androc, adică petrecut în față. Are modele dunărene, regăsite și pe costumele țărănești: simbolul apei, al valurilor, al soarelui. Culorile, la fel, sunt cele primare, regăsite în natură. Roșul și negrul tradiționale în zonă, apoi galbenul soarelui și al grânelor, verdele câmpiilor, maroul pământiu al gliei. Nu avem mov, roz și nici prea multe flori în broderie. Pe cap, marama e din borangic, ca în Oltenia, dar e mai groasă. Cred că pe timpuri, apăra femeile, iarna, de viforul specific Dobrogei. Cămașa țărănească din zonă e dreaptă, cu platcă. Costumul Elenei Roizen are în plus o vestă din catifea, cu motive dunărene. Nu cred că oamenii de rând își permiteau astfel de veste și nici diadema de catifea, ornată cu perle (de asemenea elemente sugestive pentru apă, la noi nu se ornează costumele cu mărgele sau paiete). Evident, pe lângă acest costum-simbol în colecția mea sunt și multe altele, pur țărănești, tradiționale, și toate păstrează specificul zonei.

– Ștefania, ești încă foarte tânără, ai timp de visuri mari. Care ar fi mai important dintre ele?

– Să fac parte din grupul cântăreților de muzică populară care apără tradițiile Dobrogei este un vis pe termen nelimitat, unul la împlinirea căruia lucrez în fiecare secundă a vieții mele.

Foto: Andrei Gîndac (2), Arhiva personală