O boare de lumină

Era miez de toamnă când, pe dealul Bujoarei, în Munții Zarandului, se porniseră ploile repezi şi reci care vestesc, neabătute, venirea iernii. A iernii şi a odihnei. Creştina trudise împreună cu părinţii ei tot anul. Pentru pâinea care aburea acum rumenă pe masă muncise cu pruncul în pântec toată vara. Avea doar optsprezece ani și era primul ei copil. Se măritase din drag, cu paznicul pădurilor de la ei din sat, Iosif, iar acum îi purta în pântec pruncul. Creştina nu se bucurase prea mult de bărbatul ei. După ce se luaseră, Iosif plecase peste mări şi ţări, tocmai în America, să muncească, să prindă un pic de cheag, ca să-şi dureze şi ei o gospodărie. În lipsa lui, Creștina își lipea sufletul de Maica Domnului, așa cum se deprinsese încă din copilărie. Avea o icoană dragă a Preacuratei, iar acum, de când aștepta și ea un pruncuț, Măicuța îi era parcă și mai dragă. În sinea ei, nădăjduia să-i dăruiască un copilaș care, când va fi mare, să-I slujească Domnului. Nu voia nimic pentru sine. Și cu cât se ruga mai des, cu atât ochii Preacuratei o urmăreau peste tot. Odată, când trudea în țarină, parcă a văzut-o aievea pe Măicuța în fața ei – era ca în icoană. Vedenia a durat cât o clipită, a fost ca o boare de lumină trimisă de cer să o întărească. Altă dată, a avut un vis pe care n-a știut cum să-l tâlcuiască – se făcea că în pântecele ei avea și soarele, și luna, iar în spate se ridicau niște munți înalți, cu crestele înzăpezite, pe care nu-i văzuse niciodată. Când, după mulți ani, a ajuns întâia dată la fiul ei, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, Creștina a recunoscut munții din vis – erau Făgărașii.

Pruncul a venit pe lume în satul Vața de Sus din Țara Zarandului, pe dealul Bujoarei, în casa părintească a mamei, pe 29 Septembrie 1910. Pe 16 Octombrie a fost botezat cu numele de Zian-Vălean. Rugăciunile mamei aveau să-și pună pecetea pe prunc. Părintele Arsenie însuși a dat mai târziu mărturie despre asta. „Când eram copil, o icoană a Maicii Domnului din casă îmi plăcea foarte mult. Am întrebat-o pe mama de ce. «Ei, dragul mamei, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat și m-am rugat la icoana asta». Am fost, așadar, pictat din pântecele maicii mele. Mama mea s-a uitat la icoana Maicii Domnului și a pictat-o în inima ei”.

Zian a crescut aproape singur. Când avea trei ani, a venit pe lume și o surioară, Viorela, care a trăit mai puțin de o lună. Prieteni n-a prea avut. În cătunul în care se născuse, erau doar câteva zeci de case risipite pe culmi, cale de un ceas și mai bine de coborâș până la Vața de Sus. La clacă se strângeau cam o sută de suflete. Zian se va fi jucat cu ceilalți copii doar în răstimpurile când munca din gospodărie și distanțele mari îngăduiau. Poate că tăcerile în care și-a învelit viața mai târziu vor fi venit din această singurătate. Tăcerile, dar și rugăciunile și curăția sufletului, o curăție de copil care, până la liceu, a trăit aninat între cer și pajiștile nesfârșite, departe de lume și păcatele ei. Cu scrisul și cititul se va fi deprins tot acasă, pentru că primii săi ani de școală, din clasa I și până într-a IV-a, nu apar în nicio arhivă. În Bujoara nu era școală, iar până la cea din sat, era de mers prin pădure mai bine de un ceas.    Așa se face că Zian a lăsat cerul copilăriei doar pentru liceul din Brad, care în acele vremuri începea în clasa a V-a. Era unul dintre marile licee ale Ardealului, întemeiate sub ocrotirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Din 30 de colegi, cât a avut părintele, unsprezece vor sluji altarului.

În prima parte a liceului, Zian a locuit la Brad împreună cu tatăl său, care se făcuse pantofar. Părinții săi divorțaseră după treisprezece ani de cununie, iar meseria tatălui îl putea purta în școli. Din acești ani avem și primele mărturii despre el – un adolescent frumos, adâncit în sine, care vorbea bine limba franceză, era îndrăgostit de științele exacte și cânta la flaut. Părintele Petru Boldor, care i-a fost coleg de bancă un an, avea să-și amintească faptul că „la matematică, Zian era excepțional înzestrat. Avea o voință extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșite din comun.” Părintele însuși avea să scrie în autobiografia sa (dată ca declarație la prima sa arestare) că încă „de pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele.” Mintea lui ageră și râvna pentru învățătură l-au ajutat să termine Liceul „Avram Iancu” din Brad ca șef de promoție. La final, în ­curtea școlii, a plantat un gorun. A fost ca un simbol, atât al lui, cât și al generației sale, o generație care va da piept cu greul istoriei, dar va ieși teafără din această înfruntare.

Student la Academia Teologică din Sibiu

Ce e straniu în scurta autobiografie pe care părintele a făcut-o la Securitate este că, la terminarea liceului, nu a vrut să urmeze teologia. Avea să spună mai târziu că s-a simțit tot timpul nevrednic de slujirea altarului. De aceea, visul său a fost să devină pilot. Pronia rânduise însă altceva – „Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine, intram la aviaţie, la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea, a biruit înclinaţia contemplativă sau speculativă, şi în 1929, m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu”.

Zian Boca și-a început studiile la Academia Teologică în același an în care părintele Dumitru Stăniloae și-a început acolo cursurile ca profesor suplinitor. Marele dascăl de dogmatică avea doar douăzeci și șase ani când Zian tocmai împlinise nouăsprezece. Îi despărțeau doar șapte ani și cultura teologică profundă a magistrului. Foarte curând, îi va lega o ucenicie care, cred, s-a transformat în prietenie. În anii aceștia de studiu, tânărul din Brad și-a impus o aspră asceză. Nu a vrut să cunoască nicio fată, refuza să iasă în oraș cu săptămânile, închizându-se de bunăvoie în incinta Academiei Teologice. „Stam în curtea şcolii, cu poarta deschisă. De viaţa altora, în afara zidurilor teologiei, am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare”.

În timpul studenției, Dumnezeu i-a așezat în inimă sămânța dorului după călugărie. Era făcut pentru asta. Îl chemau la monahism firea sa contemplativă, aplecarea spre asceză, chiar o asceză aspră, prin care dorea (avea să spună la anchete), să întindă „acţiunea voinţei şi a conştiinţei şi peste instincte şi actele reflexe”. Părintele Petru Boldor notează în memoriile sale, citate de Ion Costin Manoliu, că „elevele de la o școală comercială din apropiere îi spuneau de pe atunci «sfântul»”, iar părintele Teodor Bodogae, care i-a fost coleg de facultate, scria într-un articol din „Telegraful Român”: „Cu toate că am șezut pe aceeași bancă vreme de patru ani, totuși n-am ajuns să-i pot cunoaște toate adâncurile sufletului. Ne-a impresionat tăria cu care răbda frigul, fiind îmbrăcat adeseori în îmbrăcăminte redusă. Tot astfel, abținerea de la bucate mai grele, renunțând regulat la porția de carne din institut”. Zian a terminat Academia Teologică din Sibiu la 23 de ani, cu o teză de licență intitulată „Ȋncercări asupra vieţii duhovniceşti”.

„Eu nu-s pentru lumea asta”

Poate că s-ar fi îndreptat direct către o mânăstire dacă mitropolitul Nicolae Bălan, aflând că e talentat la desen, nu l-ar fi trimis cu bursă să studieze la Academia de Arte Frumoase din București, între anii 1933-1938. În Capitală a făcut ceea ce făcea și la Sibiu, și-a închinat tot timpul studiului și picturii – „Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de    la 5 dimineața și mă întorceam la Internatul Radu Vodă seara, la cină”. La București a audiat și cursurile ținute la facultatea de Medicină de Francisc Iosif Rainer. Atunci i s-au așezat fundamentele înțelegerii geneticii, iar intuiția sa, luminată de har, l-a făcut să caute rădăcinile bolilor trupului și sufletului nu doar în păcatele prezente, ci și în cele săvârșite de înaintași. Și tot în vremea studiilor de la București a citit „Scara” Sfântului Ioan Scărarul, în limba franceză, și a tradus-o în doar cinci luni, o scriere care avea să-și pună amprenta pe toată concepția sa de viață duhovnicească.

Vacanțele din această perioadă și le-a petrecut la vărul său, învățătorul Vasile Crucin, care în vremea aceea era directorul școlii din localitatea Buteni, Arad. Nepoata sa, Zoe Dăian, pe atunci doar o copilă, e unul dintre puținii martori ai acelei perioade din viața părintelui: „În vacanțe, când venea acasă, se simțea în largul lui. Aveam trei camere mari, cu toate acareturile, și părintele își avea odaia lui, în care toată ziua citea. Când nu rătăcea prin sat, visa sub perii bătrâni din grădină, discuta cu tata pătimaș și aprins. Toată lumea lui se învârtea în jurul credinței și al cărților religioase. Când nu citea, picta în grădină ori se ruga. Îi plăcea să picteze cu precădere peisaje și scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe pânză. Dar cel mai mult citea…”. Când cumnata sa, Marioara, îl îndemna să meargă la horă, să cunoască o fată, Zian îi răspundea invariabil: „Eei, Mărioară, Mărioară, eu nu-s pentru lumea asta”…

Pe 11 Septembrie 1936, tânărul Zian Boca era hirotonit diacon, pe seama Catedralei Mitropolitane din Sibiu. În tradiția ortodoxă, după hirotonire, diaconul sau preotul nu mai pot primi taina cununiei. De vreme ce Zian era necăsătorit, era limpede că renunțase la viața de mirean și că se îndrepta spre călugărie. A așteptat însă doi ani să-și termine studiile la care-l îndemnase mitropolitul său. Și-a făcut lunile de practică zugrăvind, împreună cu maestrul său, pictorul Costin Petrescu, biserica de la Bixadul Oltului, din Covasna, o frescă păstrată până în zilele noastre. Apoi, în primăvara lui 1939, a plecat în Muntele Athos, unde va rămâne trei luni, din Martie și până în Iunie, trudind la ascultări și, mai ales, la copierea manuscriselor filocalice din biblioteca Mânăstirii Prodromu.

Întâlnire în duh

Pe Muntele Athos, în Grădina Maicii Domnului, s-a întâmplat ceva, o descoperire dumnezeiască, despre care știm foarte puțin, iar acel puțin e învelit în evlavia apropiaților. Zoe Dăian, nepoata părintelui, spunea că „la Muntele Athos a avut viziunea sfântă a Maicii Domnului! Părintele a venit acasă și ne-a povestit fericit și cutremurat întâlnirea lui în Duh cu Maica”. Însă întâlnirea care l-a marcat pentru toată viața nu s-a întâmplat nici în Athos, nici în mânăstire, ci în gara din Chișinău, înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Zian a fost atât de zguduit de ea, încât, fapt cu totul rar la el, a așternut-o pe hârtie. „Am văzut. Stăpânul sta rezemat într-o ușă de gară, cu ochii pierduți în zare, dar părea că vede toate neamurile, toți oamenii din ele și toată lumea. Tremura de frig – așa mi se părea; însă am înțeles că o durere fără seamăn pentru ceea ce vede, aceea Îl făcea să-i tremure gura. Cu adevărat, «Omul durerii». Peste tot avea înfățișare de cerșetor cu îmbrăcamintea, însă n-am prea luat seama la îmbrăcăminte, că peste măsură m-a izbit durerea Lui, cum n-am mai întâlnit niciodată nicăieri, dar și o frumusețe pe care n-am mai întâlnit-o am văzut-o pe chipul Lui. O frumusețe pe care n-o mai pot uita. N-a privit la mine, dar m-a văzut și m-am aprins de o dragoste de a suferi cu El. Neștiind cu ce să-L ajut, cu cea mai mare grabă am dat fuga să-I dau din pâinea noastră. Și când m-am întors cu pâinea nu L-am mai găsit, deși nu trecuseră decât câteva secunde… Atunci am înțeles că m-am întâlnit cu Cel gol, însetat, flămând și fără sălaș în lumea aceasta. Atunci am înțeles, în câteva clipe, mai mult decât tot ce am învățat în atâția ani de zile. În inimă mi s-a aprins un dor ce mă arde ca un foc – de a suferi cu El, de a mă stinge pe mine de dragostea Lui și de neasemănata-I Cruce”.

Întâlnirea aceasta cu Mântuitorul, preț de câteva clipe, îi va defini drumul vieții. Tot ceea ce copilăria curată, liceul din Brad, dascălii de teologie și monahii athoniți plămădiseră în sufletul său, totul avea să fie ridicat pe treapta unei jertfe depline de Mântuitorul Însuși. Părintele avea să spună, ani mai târziu, despre această întâlnire de foc – „Oare nu la așa ceva m-am legat când L-am vazut într-o gară, privind peste hărmălaia lumii, la tragedia ce avea să vină a doua zi: al doilea razboi mondial, cu niște ochi de o frumusețe divină și cu o infinită durere că ne vedea pe toți? Nu-i voi ușura, întrucâtva, imensa lui Cruce, pe care o duce printre oameni până la sfârșitul lumii, luându-mi partea mea? Căci nu I ne putem asemăna în niciunul din atributele Lui divine, decât în această cruce între oameni, pe care ei mereu ne-o pun în spate, până când vor veni și cei ce ne vor bate piroane, «găsind» viața noastră o «infamie»”.

În 1940, anul următor acestei vedenii, diaconul Zian Boca este tuns în monahism la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, chiar de praznicul Izvorului Tămăduirii. Părintele avea să spună că atunci când i-a mărturisit mamei sale, Creștina, că se va călugări, ea i-a luat capul în mâini, l-a sărutat, apoi l-a binecuvântat, zicându-i: „Scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!”. Așa s-a născut duhovnicește monahul Arsenie, ale cărui predici și minuni vor zgudui mai întâi Țara Făgărașului și apoi tot Ardealul. Dumnezeu îmblânzea astfel teroarea istoriei, trimițând un fir de lumină în negurile care stăteau să ne înghită țara.

Va urma