• În ultima jumătate de an, a cântat pe scena Sălii Palatului, alături de giganții muzicii lăutărești, Ionică Minune și Marian Mexicanu, într-o exuberantă „Ronda del Mundo” la Grădina Botanică, cu muzicanți columbieni, iar interviul de față a fost realizat înaintea unui concert ce îmbină ritmuri lăutărești cu hip hop. Un lăutar la chitară electrică? Alin Suleyman nu este doar o prezență exotică. Născut în tradiția muzicii lăutărești, el își caută cu mult talent și îndârjire identitatea și stilul în muzica modernă de astăzi •

„Bunica la chitară, bunicul la acordeon”

– În prezentarea concertului de astăzi, scrie că faci parte dintre „lupii tineri” ai lăutăriei. Cum să înțelegem etichetarea asta?

– Este o etichetă pe care am negat-o o vreme, pentru că intrasem în fluxul vieții și mă lăsasem purtat de valul modernismului, mă atrăgeau alte stiluri muzicale. Cu timpul, mi-am dat seama că fac o greșeală și că ar fi mai bine să îmi fructific rădăcinile decât să mă sperii și să le neg. Înțeleg și faptul că publicul e captat de tehnologie, de muzicile moderne, tinerii vor să se distreze la concert, așa că ar fi greu pentru mine să mă exprim doar prin muzica lăutărească. Însă nu mai vreau să fug de ceea ce e natural pentru mine. Așa m-am născut, în familie de lăutari, cu rădăcini foarte puternice, mai ales din partea mamei. Bunica, la chitară, bunicul la acordeon, au prins vremurile alea bune, când se cânta și trei zile la o nuntă, am crescut în poveștile astea.

– Povestește-ne despre copilăria petrecută printre lăutari.

– Pot spune că am avut cea mai frumoasă copilărie. Am crescut chiar pe Strada Lăutarilor din Oltenița, într-un mediu foarte cald. La noi, în familiile de țigani, de romi, muzica e ceva nativ, curge prin vene, mereu în casă se auzea muzică, mama îmi spunea „Hai să te-nvăț să dansezi, să cânți, uite, ascultă-l și pe ăsta. Hai să mergem la o piesă de teatru, hai să vezi un film cu Charlie Chaplin, să-l vezi pe Elvis”. Lucrurile astea s-au imprimat în ființa mea. Aveam surse de inspirație chiar lângă mine, un văr, o mătușă, un unchi ce cânta prin lume. Mieluță Bibescu, văr bun cu mama, venea la noi acasă la aniversări și petreceri. Îmi plăcea de el cum vorbea, mereu glumea, dar fără să supere pe nimeni, îmi plăcea cum mirosea, cum se îmbrăca. Nu cred că a fost artist mai liber ca el. Voiam să fiu ca el când o să cresc, m-a inspirat foarte mult. Aveam o chitară prin curte și una prin casă. După prima zi de școală, mama m-a întrebat „Unde vrei să mergi, la văru` chitarist sau la văru` clarinetist?”. La chitarist. Apoi am mers la profesor, la domnu’ Florian, un om foarte sever. Mi-a fost drag de la început de chitară, și acum mai dorm cu ea, face parte din mine. Primii mei bani din cântat i-am primit la o înțelegere de căsătorie între copii romi, tot în familie, „rachiu” se numește înțelegerea asta. O sumă modică, dar a însemnat un stimulent pentru mine. Îmi plăcea să-mi cumpăr haine, mereu mi-au plăcut hainele, mai ajutam familia, atunci când trecea prin situații mai dificile. Noi, puștanii din cartier, îi vedeam pe cei mari cum pleacă la cântări și am zis: hai să facem și noi o minitrupă. Nu găseai pe atunci cabluri pentru chitară și mi-a făcut tata un cablu de la telefon, un cablu negru creț. Și la prima nuntă la care am cântat, nu puteam să mă mișc prea mult, cablul avea vreun metru, doi, stăteam lipit de el, mi-a rămas pe viață amintirea asta. Prima chitară adevărată am primit-o de ziua mea, de la un frate al mamei, un Ibanez electro-acustic, cu care am început să cânt în formația numărul unu a orașului și să mă dezvolt muzical.

– Ce muzică ascultai pe vremea aia?

– Multă muzică orientală, turcească. Apoi jazz manouche, pe care-l asociez cu hora de la noi, și armonic, și ca ritm. În paralel, ascultam Ionică Minune, toată lumea vorbea despre el și, într-adevăr, era colosal, nu m-aș fi gândit niciodată că voi ajunge să cânt cu el. O bucurie imensă! În acea trupă am avut șansa să cânt toate genurile de muzică. În tot timpul ăsta, am ascultat-o și pe mama care tot insista să merg la școală. Spunea că ea m-a îndrumat spre muzică pentru sufletul meu, dar trebuie să și învăț, ce fac dacă n-o să meargă lăutăria? Eu am prins o perioadă în care a apărut tehnologia și au dispărut acordeonul, chitara, contrabasu`, țambalu` și a apărut clapa, care făcea ca toate. Și noi studiam, eram buni, dar stăteam la colțul străzii și priveam în gol, nu ne mai voia nimeni. Luni, marți, miercuri, joi, repetam, și sâmbătă rămâneam ca proștii. Băi, ce facem? Și din suferința asta am evoluat, am băgat supărarea în chitară și am studiat, am tot studiat.

„Prin muzică am ajuns să cunosc Universul”

– Cum ai ieșit din pasa asta?

– Am avut șansa să cânt la o nuntă, cineva m-a filmat, clipul a ajuns viral și a aflat multă lume de mine. Colaborările au curs de la sine. Și s-a întâmplat ceva minunat: prin mine s-a ajuns să fie din nou căutat chitaristul într-o trupă. Soliștii au văzut că poate ieși ceva mișto, de ce să nu ai un om autentic, viu, în carne și oase, în trupă? De asta ne bucurăm că Larisa Perde, prin proiectul ei, „Șaraimanic”, ne oferă șansa să ne răcorim, să cântăm și ceea ce ne place, nu doar pentru bani, și să vedem cum putem crește și transmite mai departe ce am învățat de mici, rădăcinile noastre.

– Cum îi vezi viitorul? Îi mai poți spune muzică lăutărească?

– Nu. Din momentul în care au apărut instrumentele electronice, doar inflexiunile mai pot fi numite lăutărești. Nu se mai poate cânta doar țambal și contrabas. Mi-aș dori să am o trupă cu care să cânt fără boxe, doar acustic, lăutărie cum era odată, e un gând, un vis. Dar nu-mi permit acum, am doi copii și trebuie să fiu realist. Când am cunoscut-o pe Larisa, am căpătat curaj să mă exprim muzical așa cum simt, să visez cu ochii deschiși. Eram la pescuit, într-o perioadă nu foarte fericită, nu-mi mergeau lucrurile, și a sunat telefonul, așa, din senin.

Mi-a povestit de concertele pe care le-a organizat, mamă, zici că s-a trezit vulcanul în mine! Am strâns imediat undițele și am plecat acasă. Mi-a plăcut mult, mult de tot, prima „Roda”, cu muzicanți din diferite culturi ce cântă împreună fără repetiții, fără orgolii. De aici au pornit multe idei și drumuri pentru mine. Larisa ne susține cu multă răbdare. Noi suntem, așa cum e și exprimarea asta, „lupi tineri”, iuți, gălăgioși, ne certăm, ne împăcăm, trântim. Cunosc bine mediul ăsta, știu cum e să te placă lumea, mai câștigi câțiva bani și te pierzi, te ia valul, nu mai vrei să împarți succesul cu nimeni. Te orbește mândria, te trezești singur și fără idei. Suntem de 30 de ani în același mediu, e greu să ne schimbăm, dar eu am înțeles și încerc să le explic și celorlalți, că aici e altceva și trebuie să ne comportăm și noi diferit, să știm să profităm de această gură de aer. În fond, asta e meseria noastră, de aici am pornit: să te simți bine și să-i faci pe cei din jur să se simtă bine odată cu tine, prin muzică. Mi-am dat seama că așa funcționează Dumnezeu, că toate genurile de muzică pe care eu le-am studiat din dragoste în copilărie, și nu am făcut nimic cu ele 20 de ani, acum, brusc, îmi sunt de folos, mă întâlnesc cu o solistă de pe alt continent și avem ce cânta împreună. E o conexiune profundă, simt asta. Cred că sunetul e divin. La început a fost cuvântul, eu tind să cred că a fost un sunet. Muzica nu se termină niciodată, poți studia oricât că nu ajungi la capăt, e infinită. Prin muzică am ajuns să cunosc Universul, să înțeleg că poate să fie și ca o rugăciune, ca o meditație. Ce supărare aș avea, chitara mă vindecă, e o binecuvântre să poți să trăiești din muzică.

Foto: Lavinia Borha (1)