Fascinație la superlativ

– În primul rând, felicitări pentru rolul tău din filmul „Cravata Galbenă”, dedicat marelui dirijor român Sergiu Celibidache! Poate că lumea te cunoaște mai degrabă în postura de cântăreață, finalistă la „Vocea României”, dar cariera ta de actriță se află de mult pe un făgaș excelent. Dovadă, rolul pe care îl faci în filmul regizat de Serge Ioan Celibidachi, cu celebrul actor John Malkovich în rol principal. Ecourile lui se răspândesc, deja, în lumea întreagă…

– Mulțumesc din inimă! Doamne, am așteptat doi ani să pot vorbi despre fericirea de a fi parte din acest film! Astfel de producții mari durează, actorii așteaptă produsul final, cu aceeași nerăbdare ca și publicul. Iar acum, pot spune cu mâna pe inimă că filmul „Cravata galbenă” este un dar pentru România, pentru cultura și cinematografia noastră. Pur și simplu, reușește să ni-l redea pe marele Sergiu Celibidache. Să fiu parte din acest grup privilegiat, care însoțește publicul în fascinanta viață a lui Sergiu Celibidache, este o onoare ­inimaginabilă!

– Cum ai ajuns să faci parte dintr-o astfel de producție?

– M-a căutat Domnica Cârciumaru, director de casting, și m-a invitat să dau probă. Dar sigur au contat mai multe lucruri, dincolo de CV-ul meu de actriță: cred că limba engleză și legătura mea cu muzica au cântărit substanțial în alegerea făcută. Să fii chemată e una, și să primești rolul, cu totul altceva. Adevăratul test e proba în fața regizorului, a producătorilor. La astfel de filme, nu prea știi nimic despre ce se întâmplă, totul este ținut sub mare secret, dai proba și aștepți. Bucuria când primești acel telefon de răspuns nu are încă inventate cuvintele potrivite! Rolul pe care l-am câștigat este cel al Idei Haendel, celebră violonistă și prietena lui Sergiu Celibidache. Copil minune al viorii, deși multe cariere astfel începute se termină repede, a ei a durat peste șaptezeci de ani. În plus, a fost o foarte mare profesoară, a lăsat în urma ei elevi de excepție.

Îl menționez doar pe David Garrett, azi cel mai rapid violonist din lume. Relația profesională și prietenia cu Sergiu au fost raze de lumină în cariera ei. Personalități foarte puternice, împărțeau o pasiune comună și o prietenie pe măsură. Fiind cântăreață și compozitoare la rândul meu, felul în care „atingea” Sergiu Celibidache muzica m-a mișcat cel mai tare. Nu lăsa niciun sunet la întâmplare. Găsea pentru fiecare o justificare, un traseu, un echilibru. Ţinea magistral balanța muzicii prin orchestră, iar felul în care o făcea era trăire pură. De aceea, și acele gesturi dirijorale unice, care l-au făcut inconfundabil peste timp. Pentru mine, ca actriță, este nemaipomenit să trăiesc puțin din viața lui, prin magia acestui film. Pentru mine, ca muzician, fascinația este la superlativ absolut. Iar dincolo de artă, filmul acesta ne face să înțelegem mai bine și dramatismul înstrăinării, ne ridică mult mândria de a fi români. „Cravata galbenă” este un film care ne face pur și simplu bine.

„Marii artiști sunt și mari oameni, altfel nu se poate”

– Acum, că ai experință de lucru în sistem hollywoodian, crezi că există diferențe de abordare cinematografică între americani și europeni?

– Dedicația este aceeași, dar pot spune că producțiile mari au nevoie de o organizare extrem de riguroasă, că durează foarte mult. Filmului „Cravata galbenă” i-au trebuit șapte ani de la idee la premieră! Din acest punct de vedere, aprecierea mea crește și mai mult pentru eroii necunoscuți din cinematografie: organizarea producției, toți cei care nu se văd pe ecran și care au numele scrise în litere de-o șchioapă pe generic. Eu mă ridic și-i aplaud pe acești oameni fără de care nimic, dar absolut nimic, nu ar funcționa. Vă spun cu mâna pe inimă, că echipa cu care am lucrat eu la acest film m-a făcut să mă simt ca într-o familie. Ştiu că poate suna ca un clișeu, dar vă asigur că nu e, pentru că ai sentimentul acesta de familiaritate doar când ești printre profesioniști. Ei nu vor face niciodată diferență între cel mai mare și cel mai mic, eu am fost la fel de bine primită, ca numele celebre de pe afiș. Repet, am avut numai experiențe plăcute la filmare. Am jucat alături de Ben Schnetzer, extrem de talentatul actor american, care-l interpretează pe Sergiu Celibidache tânăr și până la o anumită vârstă a maturității. Am rămas surprinsă de harul lui extraordinar, dar mai ales de cât de muncitor este, cât de grijuliu pentru cei din jur. Atent, mă întreba tot timpul dacă mă simt bine, dacă tot ce înseamnă conexiune între noi, ca actori, e bună. Nu a fost centrat deloc doar pe el, deși a avut un rol extrem de greu, enorm, foarte solicitant. A trebuit să învețe să dirijeze, să cânte la pian… Între toate acestea, să rămâi disponibil și prietenos, mare lucru! La fel este și scenaristul James Olivier, care are și un rol în film. Să nu mai vorbesc de cât de delicat, rafinat, serios și profesionist este regizorul Serge Ioan Celibidachi. De aceea revin și spun că marii artiști sunt și mari oameni, altfel nu se poate.

Căldura care frige

– Nu putem trece peste prezența marelui actor John Malkovich în filmul „Cravata galbenă”. A fost și la premiera de gală, de pe 1 Noiembrie, de la Sala Palatului, unde a părut foarte emoționat. Cum l-ai simțit în timpul filmărilor?

– Exact la fel l-am simțit și eu. Chiar foarte, foarte emoționat și recunoscător. La fel a fost și Sean Bean. Şi știu de ce: să fie primiți atât de frumos în țara care l-a dat lumii pe Sergiu Celibidache înseamnă pentru ei mai mult decât ne putem imagina. Producția este filmată în totalitate în România, așadar, atașamentul echipei pentru țara noastră și oamenii ei s-a acumulat în timp. S-au emoționat, fiindcă românii sunt extrem de calzi, or ei s-ar putea să nu mai simtă această căldură prea des. Ben Schnetzer mi-a mărturisit asta personal. Un star precum el filmează prin toată lumea, e mereu pe drumuri. Ei bine, dacă a simțit și el această căldură, înseamnă că ea chiar frige. ­Serge Celibidachi a stat, în schimb, foarte mult la noi, vorbește românește, a apucat să ne simtă, să ne cunoască mai bine și asta a lăsat urme vizibile în film. Vă invit să-l vizionați, să vedeți cu cât suflet s-a lucrat. Acești artiști enormi sunt oameni înainte de a fi actori, iar emoția vine tocmai din omenia cu care își fac arta.

Aliniere de astre

– Alma, ai avut un an de grație: filme, spectacole de musical, foarte multe concerte, ba chiar te-ai și căsătorit…

– S-au aliniat niște astre pentru mine, nu pot nega acest lucru. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru un an foarte frumos, care nici nu s-a terminat. Sunt în plină pregătire pentru o serie de concerte de colinde. Ele au devenit tradiție pentru mine și soțul meu, compozitorul și pianistul Ciprian Iacob. Nu încetăm să ne minunăm de cât sunt de iubite și așteptate colindele în România. Anul acesta, concertele se vor desfășura în șase locații diferite, unele intime, în case istorice, altele cu caracter grandios. Așa va fi cel de pe 13 Decembrie, de la Biserica Anglicană, locul de suflet din București al Reginei Maria și loc de tradiție pentru concertele noastre de colinde. De data aceasta, evenimentul va fi sută la sută caritabil, încasările mergând către „Casa Ioana”, asociație care de treizeci de ani sprijină femeile și copiii care se confruntă cu violența domestică. Anul trecut, programasem un singur concert la Biserica Anglicană, dar până la urmă au fost trei, fiindcă mereu s-au epuizat biletele, atât de dornică a fost lumea. Sperăm ca anul acesta să fie cel puțin la fel, mai ales că încasările se duc către cauze umanitare. (Cititorii pot afla mai multe pe www.almanicole.ro și pe rețelele mele de socializare, unde sunt informații la zi despre toate concertele ­noastre.)

– Azi, când lipsurile și amenințările ating cote istorice, să vină lumea la concerte, la filme, să epuizeze toate biletele puse în vânzare, mi se pare incredibil. Ce spune asta despre oameni și ­timpuri?

– Că avem nevoie de lumină. Avem nevoie să ne reconectăm cu perioade mai fericite din viețile noastre. Or, colindele, de exemplu, ne trimit instant în copilărie. Vin oameni de toate vârstele la concerte noastre, iar în momentul în care cântăm „Moș Crăciun cu plete dalbe”, este imposibil să nu întâlnim ochi înlăcrimați. Lacrimile acestea nu sunt nici durere, nici nostalgie, ci o reconectare instantanee cu copilul din noi, care ne face fericiți. Lacrimile de fericire sunt terapeutice în ziua de azi, mai mult decât oricând. Avem nevoie de frumos, de artă, de muzee, de concerte, de cinema, de plimbări, de natură, avem nevoie să scoatem capul la suprafață și să respirăm frumos. Dar, mai presus de toate, avem nevoie de oameni și contactul direct cu ei. Observ asta în primul rând la mine. Am privilegiul și norocul să fiu mereu înconjurată de multă lume, mai ales la filmări, concerte, repetiții și am realizat în timp cât de bine îmi face contactul acesta direct – ochi în ochi, să vorbim, să ne atingem. Poate că n-aș fi remarcat, dacă în momentul în care nu le am, nu m-aș simți atât de înstrăinată. Lumea care merge la concerte și filme simte asta, simte că oamenilor le face bine să fie între oameni, cu atât mai mult într-un context frumos. Mie îmi dă un sens să lucrez cu oameni și pentru oameni. Îmi dă un sens să știu că printr-un film precum „Cravata galbenă” tinerii vor afla cine a fost românul de excepție Sergiu Celibidache, la fel cum îmi dă un sens să primesc o simplă îmbrățișare după un concert.

„Să nu te pierzi de tine!”

– Cum reușești să te ții departe de latura comercială a industriei, mai ales în vremuri atât de imprevizibile?

– Printr-o înțelegere făcută cu mine însămi. Am preferat mereu să-mi dictez singură ritmul, direcția muzicii, ca să nu mă pierd de mine. E foarte ușor să te rătăcești și, fără să-ți dai seama, te trezești că nu a meritat. Un câștig bazat pe compromis te minte că-l meriți, dar, în adevăr, ești cu paharul veșnic gol. E o neîmplinire majoră să te pierzi de tine, una pe care eu mi-am jurat de tânără să n-o cunosc. Să nu mă pierd de mine și de bucuria în ceea ce fac, sunt lucruri care merg mână-n mână. De aceea, când am ocazia, le spun tinerilor artiști, mai ales actori, să fie foarte atenți la ei și la ceea ce-și doresc, să învețe, să citească mult, să stăpânească un instrument muzical, să vorbească bine câteva limbi străine, să fie antrenați fizic. Orice ajută, și mersul pe monociclu. Ba chiar, mai în glumă, mai în serios, azi mai toți artiștii din România ai zice că pedalează un monociclu pe sârmă, atât de nesigur este totul! Mai am un sfat extrem de important: tinerii actori să-și facă grupuri și să se ajute între ei, încă din facultate. Actori, regizori, scenariști, costumieri, cu toții, prieteni la nevoie. Uite, anul viitor va avea loc premiera unui alt film în care joc. Se numește „Cookie”, film satiric, cu un ascuțit umor balcanic. Spre deosebire de „Cravata galbenă”, s-a filmat în întregime în două săptămâni, în Transilvania, și foarte puțin la Londra. Filmul e regizat de Armine Vosganian, iar costumele și scenografia sunt semnate de Diana Nistor. Noi trei am fost colege de generație la UNATC, toate suntem membre ARFA (Asociația Română a Femeilor în Artă), iată un exemplu de cât de bine fac prieteniile adevărate. După ce mi s-a propus acest film, sigur că a trebuit să iau probele, dar nucleul acestei povești vine din prietenie, din oameni care insistă să fie fizic și emoțional unii lângă alții, oameni care împart pasiuni comune.

Un preaplin de fericire

– Împarți pasiunea pentru artă și scena cu soțul tău. Nu e sufocant să fiți atât de mult timp împreună?

– Ar putea fi, doar că noi suntem mai puțin timp împreună decât pare. De fapt, împărțim concertele și repetițiile pentru ele, în rest, fiecare are propria sa carieră. Eu cu filmările, cu activismul social, iar Ciprian, deși este un foarte apreciat compozitor de muzică de teatru și film, are și o altă meserie, lucrează într-o companie. Program de birou, deplasări de serviciu, așadar, se ajunge destul de des să ni se facă dor unul de celălalt. Un lucru extrem de benefic. Așa cum spuneai, să fii mereu împreună poate fi sufocant pentru o relație, oricâtă dragoste ar fi la mijloc. Noi știm asta, așadar, ne lăsăm aer unul altuia.

– Anul acesta de grație a cuprins și nunta voastră. Cum a fost?

– Nunta a fost cea mai fericită zi din viața mea. Poate suna oricât de banal, pur și simplu așa a fost. Nu am trăit niciodată o zi în care să nu mă pot opri din zâmbit. Dacă până în ultima clipă am avut capul calendar cu organizarea, în ziua efectivă a nunții, am făcut un pact cu Ciprian, i-am spus că vreau să mă bucur de fiecare secundă, de fiecare mărunțiș, de fiecare petală din fiecare floare a acelei zile. Ştiam că va trece într-o clipă și am vrut ca secundele ei să-mi rămână săpate în memorie. Am reușit, de aceea, în toate fotografiile eu sunt cu gura până la urechi. Un preaplin de fericire.

„Atât de multă incertitudine!”

– Alma, dincolo de împlinirea ta personală, reușești să arunci o privire către oamenii din jur? Cum îți par azi românii?

– Îmi impun să fiu mereu prezentă în realitatea socială, cred că suntem fiecare obligați să o facem. Da, privesc cu atenție oamenii și mi se pare că sunt cocoșați de griji. În ultima vreme, chiar aleg să merg mai des cu autobuzul și cu metroul prin Bucureștiul meu, orașul în care m-am născut, și să mă uit la fiecare om. Cei de o anumită vârstă, părinți, bunici, parcă ar duce pietre pe umeri, îi simți cu adevărat preocupați pentru ziua de mâine. Îi vezi cum nu se mai pot ocupa de cele ale sufletului, pentru că-i epuizează supraviețuirea. Atât de multă incertitudine! Mă țin departe de politică, dar asta nu înseamnă că nu sunt ancorată în realitate. Spun doar un singur lucru: știu că e greu, știu că s-au făcut greșeli care nu pot fi îndreptate decât printr-un efort enorm, știu că, global, oamenirea trece prin neguri, nu mă aștept ca toate acestea să treacă până mâine, dar mă aștept să aud un plan coerent despre ce vom face după ce trece răul. Mă aștept să mi se dea încredere că greul va dura de aici până aici și că, după el, vom face asta, și asta și asta. Un plan clar, atât îmi doresc. Oamenii sunt gârboviți, mai ales pentru nu întrezăresc lumina după acest întuneric. Pe de altă parte, eu nu cred că trebuie să ne considerăm lipsiți de speranță. Spun asta pentru că văd lumină în ochii tinerilor. Am mare încredere în Generația Z. O fi ea blamată de mulți, dar eu văd speranță acolo, văd creativitate, văd suflete curate, empatice, văd încăpățânarea că pot face lucrurile mai bine decât părinții lor. Văd în tineri niște români spălați de tarele trecutului, or asta îmi dă mare speranță în viitor.

– Se apropie Crăciunul, orașul își va pune iar haine de gală, iar tu-i vei cânta colinde. Cum vezi Bucureștiul de azi, față de cel al copilăriei tale?

– E bine orașul azi. E colorat, occidental, cultural, extrem de sigur, din ce în ce mai curat. A câștigat mult pe diferite planuri, dar a pierdut un lucru important, în opinia mea: și-a cam rătăcit sufletul. Pentru mine, sufletul unui oraș e dat de o anumită relație dintre oameni, iar Bucureștiul n-o mai are, de când nu mai există micile prăvălii. Prea multe mall-uri, prea mult comerț corporatist. Mi-e dor de băcănia de la șosea, care avea o poveste, iar vânzătorul te știa după nume. Laptele cumpărat la un colț de stradă, pâinea la celălalt, între ele, un mic atelier care-ți retușa o haină. Toate aceste lucruri intime dau căldură unui oraș. Am cam pierdut asta, în progresul nostru, n-am știut s-o păstrăm, ca italienii, de exemplu. Mergi pe străduțele oricărui oraș din Italia și vezi cum în cafenea, sau la măcelărie, sau la piață, oamenii se salută pe nume, cum chelnerul face semn din mână trecătorului. Un timp era așa și în București. Sigur că ne dezvoltăm, dar o puteam face fără să renunțăm pe de-a-ntregul la astfel de lucruri. Însă, repet, Bucureștiul mă face mândră, abia aștept ca dragul meu oraș să-și pună beteală, să-și descrețească fruntea cu colinde și vin fiert. Îi invit pe oameni și la concertele noastre, să cântăm ca într-o familie și să ne încărcăm de frumos. Le doresc sărbători liniștite și ani în care să ne fie tot mai bine.

Foto: Florin Opriș (1)